Tell Me Why, Declan Galbraith

 

Expoziţia „În ritmul epocii. Viaţa Kazimierei Iłłakowiczówna”

Expoziţia „În ritmul epocii. Viaţa Kazimierei Iłłakowiczówna”, 28 ianuarie – 29 februarie 2010, Muzeul de Istorie Suceava

Expoziţia „În ritmul epocii. Viaţa Kazimierei Iłłakowiczówna” pregătită de Ambasada Republicii Polone la Bucureşti, expusă la Suceava cu sprijinul Uniunii Polonezilor din România şi prin amabilitatea şi deschiderea conducerii Complexului Muzeal „Bucovina” prezintă publicului românesc  personalitatea neobişnuită a Kazimierei Iłłakowiczówna – una dintre cele mai cunoscute poete poloneze.

Kazimiera Iłłakowiczówna s-a născut în anul 1888 la Vilnius şi a decedat în anul 1983 la Poznań. Personalitatea ei este cu atât mai impresionantă, cu cât a ştiut şi a reuşit să împace două direcţii, ce pot părea ireconciliabile, creaţia artistică şi responsabilităţile de funcţionar public în Ministerul Afacerilor Externe (1918-1926), 1936-1939) sau secretară personală a Mareşalului Józef Piłsudski (1926-1935).

Titlul expoziţiei se vrea o metaforă ce ilustrează identitatea dintre destinul acestei personalităţi şi destinul Poloniei secolului XX, destin legat şi de România, prin trei momente din viaţa ei care au lăsat urmele neşterse:

• anul 1937 când, la invitaţia unor organizaţii de femei din România, susţine prelegeri, în mai multe oraşe, despre Polonia şi Mareşalul Józef Piłsudski
• anii 1939-1947 – ocuparea în septembrie 1939 a Poloniei de către armata germană şi Armata Roşie o determină, asemeni zecilor de mii de polonezi, să se refugieze pentru o perioadă de 8 ani în Transilvania
• anul 1965 când făce o călătorie sentimentală în România.

Se poate afirma fără exagerare că a fost o mare prietenă a ţării noastre pe care a iubit-o, dedicându-şi viaţa, după revenirea în patrie, promovării valorilor culturii româneşti. Un adevărat şi sincer Ambasador al României.

Ştiu că, dacă înainte de plecarea din Transilvania voi avea posibilitatea să-mi procur un costum românesc, atunci, până la capătul vieţii mele, ziua de 17 septembrie o voi sărbători purtând de dimineaţă până seara costumul acesta în amintirea ospitalităţii româneşti (…) Acolo a rămas o mare parte din sufletul meu şi adesea îmi apare în vis raiul acela pământesc.

Mărturii întârziate, trad. Maria Vârciorovean

 

Trăieşte-ţi viaţa mai presus de viaţă!

De obicei, rolul unei parapante este acela de a te ajuta să zbori, de a te ridica pe înălţimi şi de a te privilegia cu minunăţia lucrurilor pe care le poţi vedea. Nu poţi să zbori fără o parapantă, iar după ce reuşeşti să capeţi una, e nevoie de o perioadă de antrenament, o pregătire pentru ceea ce urmează să experimentezi deasupra pământului. Şi te aşezi în seletă, un aşa-zis „fotoliu zburător”, care urmează să se ridice la înălţime. Nu e aşa de uşor să zbori pe cât pare şi, dacă ne mai amintim şi de aripile lui Icar, am face bine să ţinem cont de regulile zborului. Şi de ce aceasta? Pentru că dacă ne vom apuca să zburăm fără să avem habar cum se face, fără să ştim să alegem locul şi timpul potrivit, e posibil ca actul nostru să fie ca şi cum ne-am semna condamnarea la moarte.

Deci, după antrenamente, după asumarea riscurilor şi toate pregătirile necesare puse bine la punct, te poţi bucura de ceea ce înseamnă frumuseţe. Te desprinzi de pământ şi începi să pluteşti deasupra tuturor lucrurilor. Cu cât te înalţi mai sus, cu atât toate lucrurile par mai mici. Kilometrii se transformă în metri, iar metrii în centimetri. Totul se micşorează şi, ce e mai fascinant este că acolo sus uiţi de toate. Te bucuri de frumuseţe, de lumină, de linişte. Respiri aer curat şi parcă te desprinzi de lume, de tot ce te înconjura cu câteva minute în urmă. Timpul se dilată şi parcă totul prinde conturul pe care-l doreşti. Cu multă dibăcie mânuieşti suspantele şi te îndrepţi spre ţinta aleasă. Şi cu cât te înalţi mai mult, pari să te dezveleşti de hainele pe care le-ai îmbrăcat cu sau fără voie, haine precum monotonie, durere, teamă, dezamăgire.

Totul e altfel acolo. E o altă lume pe care o descoperi şi care pare să ţi se destăinuie. Totul este straniu, dar şi magic în acelaşi timp. Necunoscutul, de mână cu grandoarea, fac deopotrivă, fără îndoială, ca momentele de zbor să fie inegalate. Frumuseţea abundă, aerul mai proaspăt, iar viaţa pare să aibă alt gust. Păşeşti parcă dincolo de timp, într-o altă realitate. Însă ce e trist este că, în cele din urmă, trebuie să cobori din nou pe pământ. Să te rupi din nou de acea lume ţesută printre norii cerului şi să îmbrăţişezi vechea lume. Acum câteva clipe păreai să fi aţipit pe o imensă pernă de un albastru deschis, iar acum ecoul realităţii crunte răsună: „Trezeşte-te!”

 

Alin Garlea – Mă întreb

 

Despre cinstea de a ierta şi uita greşelile semenilor II

Rugăciunea „Tatăl nostru” a devenit pentru mulţi ceva învechit, prea banal şi care nu-i mai mişcă, însă chiar ne trebuie curaj, mare îndrăzneală să rostim „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Ar fi îngrozitor pentru noi să facă Dumnezeu după nebunia noastră, să ne ierte aşa cum iertăm noi. Şi cum iertăm noi? Cu jumătăţi de măsură sau doar în anumite condiţii, doar după ce l-am văzut pe celălalt umilindu-se şi cerşindu-ne iertarea! Cu ce suntem mai buni decât ei? Cu ce? Aşa iertăm noi, cu aroganţă, doar că nu se numeşte iertare ceea ce oferim noi! Un lucru pe care nu prea vrem să-l credem, să-l acceptăm,  este faptul că ticăitul ceasului neiertării care stă aşezat pe masa sufletului nostru nu face decât să ne macine, să ne rănească, iar greutatea care atârnă pe umerii noştri din cauza neiertării devine şi mai adâncă şi, mai mult decât ceilalţi noi suntem  cei care avem de suferit, pentru că neiertarea ne schimonoseşte chipul sufletului nostru care ar trebui să semene chipului lui Hristos. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

A venit însă vremea să învăţăm să iertăm nu cum am făcut-o până acum, după principiul „te iert, dar nu te uit!” sau „nu merită iertare, am să-l trec doar cu vederea”. Dumnezeu ne cheamă să învăţăm să iertăm asemenea Lui, iar când vrem să trăim pentru El nici nu mai încape îndoială că asta ar trebui să fie o prioritate pentru noi: să căutăm să iubim şi nu să fim căutători de noduri în papură! Neiertarea ne va afecta cu siguranţă şi relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii şi chiar am fi tare îndrăzneţi să mai cerem iertare din partea Lui din moment ce noi condiţionăm atât de mult oferirea iertării celor din jur.

 

Atelier coral la Suceava

FUNDAŢIA JUBILATE – ORADEA vă invită la un week-end de pregătire, slujire şi închinare comună, după cum urmează: Locaţia: Biserica Penticostală “BETEL” Dumbraveni – Suceava (la 18 km de Suceava, în direcţia Botoşani – este în mijlocul localităţii, la şoseaua principală, pe partea stângă).

Atelier coral: – condus de Ken Tucker Invitaţi: toţi cei care cântă într-un cor al Bisericii din toate bisericile Penticostale, Baptiste, Creştine după Evanghelie, Menonite şi Oastea Domnului (evanghelică) din judeţul Suceava şi judeţele limitrofe.

Repetiţii: * Vineri, 19 februarie – orele 18 -21; * Sâmbătă, 20 februarie – orele 9.00 -17.00 – cu pauză de cafea şi pauză de masă la prânz.

Obiective: * Imbold în slujirea ca şi cor în biserică. * Învăţarea a 5 cântări corale noi. * Edificarea tehnicilor de cântat în cor.

Slujire: * Duminică dimineaţa, 21 februarie, participanţii atelierului vor fi împărţiţi în 3 coruri şi vor sluji împreună cu echipa Jubilate în diferite biserici. Fiecare cor va sluji în altă biserică. * Duminică de la orele 17.00, corurile participante la Atelierul Coral vom sluji în Biserica Penticostală BETEL Dumbraveni – pastor fr. Virgil Neagu.

Repertoriul atelierului: În timpul repetiţiilor va fi folosită: – colecţia În mijlocul laudelor vol. 3.  Ediţie specială pentru Sărbătoarea Paştelui şi Cina Domnului – 12 RON ( pret special pentru atelier) – cei care aţi fost la primul Atelier Coral, vă rugăm să luaţi cu voi colecţia În mijlocul laudelor vol. 1 – Partiturile pot fi achiziţionate vineri, 19 februarie, cu o oră înainte de începerea repetiţiei, la biserică, sau înainte de Atelierul Coral prin poştă ramburs, de la biroul Jubilate, la adresa de mai sus.

• 15-18 Cursuri de dirijat (Ken Tucker) şi
Folosirea instrumentelor cu coarde şi de suflat din lemn în biserică (Noelle Heber)

• 19-21 Atelier coral – repetiţii vineri şi sâmbătă şi slujire în patru biserici duminică

• 22-24 Curs despre închinare şi muzică pentru toţi cei interesaţi (Richard Mauney)

Locaţia – Biserica Penticostală „FILADELFIA” Suceava, str. Narciselor nr. 5E

Invitaţi: Păstori, dirijori, slujitori în domeniul muzicii sau în cadrul închinării bisericii, lideri de tineret

Persoane de contact: Petrică Moisuc tel. 0743 657553, email: pmoisuc@yahoo.com Fundaţia Jubilate – tel. 0359 402 375, email: office@jubilate.ro Cei implicaţi din Fundaţia Jubilate sunt: Ken Tucker, Ruben Mureşan, Noelle Heber, Richard Mauney, Anca Toia şi Mariana Gherasim.

Costul mesei pentru participanţi la Atelierul Coral : 15 RON/persoană. Vă rugăm să confirmaţi în scris numărul de participanţi pentru fiecare secţiune, fratelui Petrică Moisuc, până cel târziu vineri 12 februarie 2010. Ne rugăm ca acest atelier să contribuie la unitate între fraţii şi surorile din bisericile participante, dându-le în acelaşi timp un imbold spre a sluji Domnului cu bucurie prin lucrarea muzicală.

Petrică Moisuc

 

Expect great things from God, attempt great things for God!

 

Despre cinstea de a ierta şi uita greşelile semenilor I

Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi. Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă. Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte. Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură. Uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…

„A greşi e omeneşte” – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală. Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic. Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi. Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate de noi cu minuţiozitate, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni. Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli. Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi. Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori. Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine. Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă,  am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?

O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubim, este cea a lui Dorothy Day: „Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin”.

 

Think about!

 

Fă tot binele…

Iată unul dintre citatele mele preferate:

Fă tot binele pe care-l poţi, cu toate mijloacele cu care poţi, în toate modalităţile în care poţi, în toate locurile în care poţi, la toţi oamenii la care poţi, atâta timp cât poţi.

John Wesley