Pledoarie pentru oameni

Zilele acestea m-am delectate cu o carte scrisă de Philip Yancey şi Dr. Paul Brand. Mărturisesc că am fost cucerită încă de la prima pagină.

Iată şi motivul: “Oamenii purced la drum şi se minunează de înălţimea munţilor, de imensitatea talazurilor mării, de cursul prelung al râurilor, de nemărginirea cuprinsului oceanelor, de mişcarea circulară a astrelor; şi trec unul pe lângă celălalt fără să se minuneze.” (Sfântul Augustin)

Cartea vorbeşte despre felul în care suntem construiţi, despre înţelepciunea şi creativitatea care au stat la baza “construirii” corpului nostru. Mi s-au părut atat de relevante cuvintele lui Augustin… Recunosc că şi mie îmi place să admir natura şi sunt fascinată de peisaje, de orice colţişor din natură în care vibrează viaţa. Totuşi petrec atât de puţin timp admirând oamenii din preajma mea.

Mărturisesc că am întâlnit oameni deosebiţi, speciali, care mi-au marcat viaţa, care au avut o influenţă puternică asupra mea, oameni pe care i-am admirat. Aşa că această categorie o voi dedica oamenilor pe care i-am cunoscut, oamenilor pe care îi cunosc şi pe care îi admir. Va fi un exerciţiu de a-mi face un obicei din a aprecia oamenii din preajma mea. Cred că ne lipseşte o astfel de preocupare, motiv care lasă loc mai degraba criticii şi dorinţei de a-i judeca pe cei din jur. Adevărul e că ne este foarte la îndemână să punem etichete, să îi judecăm pe oameni ori din perspectiva a ceea ce suntem, a valorilor noastre, ori din perspective părerii făcute despre ei, cert este că suntem mult mai aspri cu ceilalţi decât cu noi înşine. Eu… am o vorbă: oamenii sunt buni de iubit! Şi spun asta în ciuda tuturor dezamăgirilor şi rănilor care mi s-au făcut. Sunt la fel ca şi voi, am trecut prin tot felul de situaţii prin care aş fi putut spune cu toată puterea că oamenii nu merită încrederea noastră pentru că ne dezamăgesc prea mult. Totuşi am ales o altă cale. Pierd mai mult dacă aleg să nu am încredere în oameni şi să mă îndepărtez de ei decât dacă aleg să-i iubesc aşa cum sunt, cu imperfecţiunile şi minusurile lor.

Îmi amintesc de spusele unui profesor de-al meu care m-a încurajat să investesc cât mai mult în mine şi n-am să uit niciodată a fost că nu minusurile mele, ca aşe oricărui student, erau importante, ci plusurile. Scopul său era să îmi îmbunătăţesc plusurile. Un principiu care m-a ajutat să privesc oamenii cu alţi ochi. Adevărul este că, atunci când vrem să vedem partea bună, asta găsim. Dar când vom căuta doar greşelile şi minusurile celor din jur, asta vom găsi. Aşadar, o pledoarie pentru a-i admira pe oameni, sau cel puţin acele părţi care contează! E singurul mod în care ne putem îmbogăţi sufleteşte!