Să-ţi doreşti să fii vulnerabil? II

Când vine vorba de vulnerabilitate, un alt lucru pe care adesea îl scăpăm din vedere este faptul că nu ştim graniţa, momentul în care să ne oprim din a vorbi despre noi înşine. E important şi bine ca oamenii din jur să ne cunoască, însă anumite adâncimi ale sufletului nostru trebuie să rămână ascunse. Unele sunt doar între noi şi Dumnezeu. Atât. Poate că cineva ar spune că a nu lăsa cunoscute unele părţi ale noastre înseamnă făţărnicie, dar cred că proverbul ”să ne spălăm rufele în familie” explică foarte bine de ce unele lucruri e mai bine să rămână nespuse. Altfel vom fi înţeleşi greşit, judecaţi, etichetaţi în mod eronat.

Pe de altă parte, unii oameni trebuie să vadă că suntem gata să ne deschidem, trebuie să-i lăsăm să ne cunoască şi faptul că riscăm să devenim vulnerabili, cel puţin până la un punct, îi uimeşte, îi încurajează, îi determină să fie altfel decât sunt de obicei şi, mai mult, interesant este că această vulnerabilitate a noastră poate stârni şi chiar întări încrederea celorlalţi. Să nu uităm însă de echilibrul care se cere. Oamenii vor cunoaşte întotdeauna despre noi atât cât îi lăsăm să ne cunoască. Unii au nevoie să ştie mai multe, alţii trebuie să ştie mai puţine. Aşadar, a fi vulnerabil (ce-i drept… până la un anumit punct) poate fi chiar un lucru bun.

Dar ce facem atunci când cei din preajmă sunt vulnerabili, atacabili? Punem mâna pe spadă şi atacăm? Profităm sau aşteptăm ca lupta să fie egală? Oare nu cumva ne place să câştigăm unele bătălii tocmai de dragul gloriei? Oare nu oamenii sunt mai importanţi decât orice victorie? A-i răni doar pentru că ştim că sunt uşor de rănit nu este nici pe departe un lucru nobil, demn de apreciere. Cu cât sunt mai vulnerabili, cu atât ar trebui să ne apropiem mai mult de ei, să-i protejăm, să fim gata să stăm ca scut în faţa lor. Abia acum putem vorbi de faţa adevărata a curajului! Ăsta da curaj: să te aşezi în faţa oamenilor, să fii scut pentru ei. Chiar şi pentru duşmani!

 

Zig Ziglar – Attitude Makes All The Difference

 

Să-ţi doreşti să fii vulnerabil? I

O secundă. De atât e nevoie să lăsăm scutul jos şi cursul poveştii se schimbă. Devenim vulnerabili şi asta e rana care doare mai mult decât toate rănile pe care le-am avut sau le avem: să ne simţim vulnerabili.

Poate că unii simt deja usturimea sării presărate de acest cuvânt pe rana deschisă, poate că alţii se simt de neînvins şi chiar zâmbesc atunci când aud de vulnerabilitate. Oricum ar fi, subiectul a fost deja deschis şi a-l acoperi cu marama nepăsării nu face decât să înrăutăţească situaţia.

Deşi nu-mi plac furtunile, aleg să stau sub văpaia norilor şi, având certitudinea că după ce va trece furtuna vom putea vedea soarele, te invit aici, lângă mine, în leagănul timpului, să povestim despre aceste momente usturătoare din viaţa noastră, dar pe care le putem evita pe viitor, asta dacă vom reuşi să înţelegem acest capitol care picură tonuri gri pe şevaletul vieţii noastre.

Adesea oamenii se îngrămădesc să spună că sunt puternici, că au încredere în ei înşişi, că se pot baza pe ei şi pot face faţă oricărei situaţii. Uneori m-am înghesuit şi eu printre ei fără să mă gândesc prea mult la faptul că e posibil ca atunci când ne simţim mai puternici să fim mai vulnerabili. Şi nu mândria este regula căderilor noastre, ci faptul că nu suntem cu ochii în patru la… amănunte. Da, e posibil să devenim vulnerabili tocmai pentru că ne mândrim cu cine suntem, cu ce avem sau ce ştim ori putem să devenim vulnerabili din încăpăţânarea noastră de a crede că suntem infailibili, că nu ne scapă nici un amănunt şi că suntem suficient de puternici…

 

Chris Rice, Tell Me the Story Again

 

Think about!

 

Preţul tăcerilor

Atunci când am fi gata să spunem: „Ştiu să mă rog!”, de cele mai multe ori descoperim că nu ştim să o facem, că încă ceva lipseşte. Dar care e acel CEVA?

E frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulţumire, să-i aducem laude pentru ceea ce este şi face, să-i mărturisim greşelile şi chiar să-I cerem lucruri ca dovadă a încrederii noastre. Dar o altă formă a încrederii noastre în El este şi tăcerea.

Nu-i aşa că de multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri şi uităm să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să ne vorbească? Dacă rugăciunea e o stare de vorbă, dacă ne dorim ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile noastre?

Vrem să ne vorbească şi totuşi nu-L lăsăm. Vrem să ne răspundă la rugăciuni. Dar atunci când stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-I mai auzi vocea şi suntem preocupaţi să nu pierdem şirul cererilor noastre… Tăcerea, ea lipseşte din rugăciunile noastre. Nu Dumnezeu este vinovat! Nu El este Cel care nu răspunde, ci noi suntem cei care nu-L auzim, de cele mai multe ori!

Se mai poate să ne simţim vinovaţi atunci când ne rugăm pentru că… rămânem fără cuvinte. Dar nu vinovăţie ar trebui să simţim, ci bucurie. Poate că rămânem uimiţi privind la frumuseţea lui Dumnezeu, poate căutându-i dragostea, rămânem muţi, parcă fără putere de a-L înţelege. Poate îi privim bunătatea şi toate cuvintele noastre se topesc la umbra ei. Nu vinovăţie trebuie să simţim, ci să privim la astfel de momente de tăcere ca o desfătare în El!

Tăcerea este o dovadă a încrederii noastre în El. Să aştepţi ajutorul lui Dumnezeu, în tăcere, nu e puţin lucru (de cele mai multe ori). Dar Dumnezeu ne preţuieşte tăcerile la fel de mult cum ne preţuieşte cuvintele. Când vom înţelege acest lucru, rugăciunile noastre se vor schimba! Noi ne vom schimba!

 

Chris Rice, Pardon My Dust

 

Aveam un Dumnezeu nepăsător!

Era seară. Eram singură într-o cameră goală. Dar, pe cât era de goală camera, pe-atât era de plină de gânduri care păreau să mă înghesuie într-un colţ. Mi-am aruncat obrajii în pernă şi am început să plâng ca un copil care şi-a pierdut jucăria. Dar nu jucăriile mi le pierdusem. Îmi pierdusem încrederea în Dumnezeu, îmi pierdusem orice speranţa că totul va fi bine, nu-L mai simţeam pe Dumnezeu aproape, iar răceala singurătăţii îmi făcea sufletul să tremure din toate încheieturile. Singurele frânturi de cuvinte pe care le-am mai putut rosti răspicat au fost: „De ce, Doamne?”. Nu-L mai înţelegeam pe Dumnezeu. Nu puteam să înţeleg de ce îngăduise în viaţa mea atâtea probleme care atârnau prea greu pe umerii inimii mele. L-am acuzat de „NEPĂSARE”. Da, am crezut că Dumnezeul meu e NEPĂSĂTOR!

În acea seară nu puteam să mă gândesc la altceva decât la acel Dumnezeu al meu pe care îl iubeam şi care s-a transformat într-un Dumnezeu nepăsător. Dar era, într-adevăr, Dumnezeu nepăsător? Eu aşa credeam. Nu puteam să accept că Dumnezeu avea alte planuri pentru mine.

E greu să-L vezi pe Dumnezeu când îţi închizi ochii, e greu să-L simţi când Îl alungi din preajma ta…

Mi-a fost greu să înţeleg în acea seară că lui Dumnezeu îi pasă de mine, mai ales că lucrurile nu mergeau aşa cum mi-aş fi dorit. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să-l privesc pe Dumnezeu ca fiind singurul vinovat pentru cele întâmplate, iar singurul lucru pe care-l simţeam era că nu-i pasă de mine. Atât!

Au trecut multe alte seri până am înţeles dragostea şi răbdarea lui Dumnezeu, până să înţeleg că Lui îi pasă de mine, că inima Lui era mai frântă, mai zdrobită decât a mea şi că suferea că L-am îndepărtat de mine. El a avut încredere în mine, s-a bazat pe mine că voi putea trece prin încercarea pe care mi-a îngăduit-o, dar eu am crezut că lui Dumnezeu nu-i pasă şi, mai mult, credeam că El voia ca eu să sufăr.

Cea căreia nu-i păsa eram eu.

 

Întreabă-te astăzi…

Întreabă-te astăzi ce fel de influenţă exerciţi. Îi influenţezi pe cei din jurul tău în bine sau în rău? Ce văd la/în noi oamenii, chiar şi atunci când noi n-am vrea să vadă nimic? Oamenii sunt cu ochii pe noi şi, nici măcar o carapace nu ne poate ţine departe de ei!

„Sociologii afirmă că, în timpul vieţii sale, până şi cel mai introvertit individ influenţează aproximativ zece mii de oameni!” (Dezvoltă liderul din tine, John Maxwell)

Asta ar trebui să ne dea de gândit! Vrem sau nu, influenţăm oricum! Mai are rost să spun că suntem responsabili de modul în care influenţăm?

Aşa că, oricât am vrea să spunem că trăim doar pentru noi, inevitabil şi în mod natural avem influenţă în viaţa celor din jur (directă sau indirectă)! O autoevaluare ar fi benefică într-un astfel de punct de cotitură al vieţii!

 

Să ne mai gândim că e grea iarna la noi?