Think about!

Doamne, învaţă-mă să ascult.

Vremurile sunt gălăgioase, iar urechile mele sunt obosite

de miile de sunete stridente care le asaltează încontinuu.

Dă-mi duhul băieţelului Samuel care Ţi-a spus:

„Vorbeşte, căci robul Tău ascultă”. Lasă-mă să te aud vorbind în inima mea.

Lasă-mă să mă obişnuiesc cu sunetul glasului Tău,

pentru ca timbrul lui să-mi fie cunoscut

atunci când zgomotele pământului se vor stinge

şi singurul sunet care se va mai auzi va fi

muzica glasului Tău care-mi vorbeşte.

Amin

Aiden Wilson Tozer

 

Despre cinstea de a ierta şi uita greşelile semenilor II

Rugăciunea „Tatăl nostru” a devenit pentru mulţi ceva învechit, prea banal şi care nu-i mai mişcă, însă chiar ne trebuie curaj, mare îndrăzneală să rostim „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Ar fi îngrozitor pentru noi să facă Dumnezeu după nebunia noastră, să ne ierte aşa cum iertăm noi. Şi cum iertăm noi? Cu jumătăţi de măsură sau doar în anumite condiţii, doar după ce l-am văzut pe celălalt umilindu-se şi cerşindu-ne iertarea! Cu ce suntem mai buni decât ei? Cu ce? Aşa iertăm noi, cu aroganţă, doar că nu se numeşte iertare ceea ce oferim noi! Un lucru pe care nu prea vrem să-l credem, să-l acceptăm,  este faptul că ticăitul ceasului neiertării care stă aşezat pe masa sufletului nostru nu face decât să ne macine, să ne rănească, iar greutatea care atârnă pe umerii noştri din cauza neiertării devine şi mai adâncă şi, mai mult decât ceilalţi noi suntem  cei care avem de suferit, pentru că neiertarea ne schimonoseşte chipul sufletului nostru care ar trebui să semene chipului lui Hristos. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

A venit însă vremea să învăţăm să iertăm nu cum am făcut-o până acum, după principiul „te iert, dar nu te uit!” sau „nu merită iertare, am să-l trec doar cu vederea”. Dumnezeu ne cheamă să învăţăm să iertăm asemenea Lui, iar când vrem să trăim pentru El nici nu mai încape îndoială că asta ar trebui să fie o prioritate pentru noi: să căutăm să iubim şi nu să fim căutători de noduri în papură! Neiertarea ne va afecta cu siguranţă şi relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii şi chiar am fi tare îndrăzneţi să mai cerem iertare din partea Lui din moment ce noi condiţionăm atât de mult oferirea iertării celor din jur.

 

Despre cinstea de a ierta şi uita greşelile semenilor I

Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi. Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă. Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte. Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură. Uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…

„A greşi e omeneşte” – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală. Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic. Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi. Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate de noi cu minuţiozitate, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni. Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli. Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi. Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori. Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine. Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă,  am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?

O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubim, este cea a lui Dorothy Day: „Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin”.

 

Mi-e dor de feţe senine!

Când sunt pe stradă… mă tot întreb la ce se gândesc oamenii care mă privesc! Cred că sunt veselă, tristă, supărată? Eu una prea des am văzut feţe atât de posomorâte, crispate, încruntate… Mi-e dor de feţe senine!

Unde sunt feţele senine? Ce s-a întâmplat de nu le mai întâlnim? De ce nu le mai avem? Să fie suferinţa cea care şi-a pus amprenta pe feţele noastre? Să fie îngrijorarea, să fie frica? Sau… câte puţin din toate? Mă gândeam… cât de mult ne strofocăm să facem ceva pentru oameni, dar ne-am întrebat vreodată cât de mult face să ai o faţă senină? Eu una sunt sigură că feţele senine sunt molipsitoare. N-ai cum să nu fii mişcat de seninătatea unei feţe, de seninul din ochi! Nu poţi să rămâi la fel! Şi nu mai spun de acele chipuri pe care parcă se întrezăreşte un zâmbet schiţat.

 

Trăieşte viaţa clipă de clipă!

Cred ca unul dintre primele gânduri cu care am început acest an a pornit de la cuvintele lui Moise: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să avem parte o inimă înţeleaptă”. Mă întreb dacă ştiu să-mi administrez bine timpul, dacă ştiu să-l preţuiesc sau îl las să mi se scurgă printre degete fără să mă gândesc că fiecare minut contează…

Mă întreb de câte ori, atunci când repartizăm rolurile, timpul primeşte rolul vinovatului… că doar zboară prea repede şi nu noi suntem vinovaţi că nu reuşim să facem tot ce ne propunem. Ce cred este că adesea suntem prea grăbiţi să gustăm clipa următoare… încât ajungem să uităm să mai trăim prezentul.