O, Doamne, abisul conştiinţei umane este gol şi dezvăluit privirilor tale! Ce ar mai putea oare rămâne în mine ascuns de tine, chiar dacă nu m-aş mărturisi ţie? Mai degrabă pe tine te ascund de mine însumi decât aş putea eu să mă ascund de tine. Acum însă, când geamătul meu stă mărturie cât de silă îmi este de mine însumi, tu eşti acela care străluceşte pentru mine, care mă bucuri, acela care eşti iubit şi dorit de mine până într-acolo încât să nu-mi fie ruşine de mine, să mă resping pe mine însumi pentru a te îmbrăţişa pe tine, să nu vreau să fiu pe placul fie al meu, fie al tău, decât în numele tău.
În faţa ta, Doamne, stau dezvelit, aşa cum sunt. Şi în ce scop mă mărturisesc ţie, am spus-o deja. Şi mă mărturisesc nu prin cuvinte şi strigăte trupeşti, ci prin cuvintele inimii şi prin strigarea gândirii mele, pe care urechea ta o poate înţelege. Când sunt păcătos, a mă mărturisi către tine nu înseamnă altceva decât să-mi fie silă de mine; când sunt însă bun, atunci mărturisirea nu înseamnă altceva decât să nu-mi însuşesc eu acest merit, fiindcă tu, Doamne, îl binecuvântezi pe cel drept, dar mai înainte de asta tu îl îndreptezi pe păcătos. Mărturisirea mea, Dumnezeul meu, pe care o fac înaintea privirilor tale, se petrece, aşadar, deopotrivă şi în tăcere, şi în linişte; căci, deşi glasul meu tace, inima mea strigă! Tot ceea ce spun bine oamenilor tu ai auzit înainte în inima mea, iar tot ceea ce tu auzi în inima mea tu mi-ai spus mai înainte.
Sf. Augustin, Confesiuni
Despre puterea confesiunilor adresate lui Dumnezeu