Posted in Fireşte!

Preţul tăcerilor

Atunci când am fi gata să spunem: „Ştiu să mă rog!”, de cele mai multe ori descoperim că nu ştim să o facem, că încă ceva lipseşte. Dar care e acel CEVA?

E frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulţumire, să-i aducem laude pentru ceea ce este şi face, să-i mărturisim greşelile şi chiar să-I cerem lucruri ca dovadă a încrederii noastre. Dar o altă formă a încrederii noastre în El este şi tăcerea.

Nu-i aşa că de multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri şi uităm să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să ne vorbească? Dacă rugăciunea e o stare de vorbă, dacă ne dorim ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile noastre?

Vrem să ne vorbească şi totuşi nu-L lăsăm. Vrem să ne răspundă la rugăciuni. Dar atunci când stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-I mai auzi vocea şi suntem preocupaţi să nu pierdem şirul cererilor noastre… Tăcerea, ea lipseşte din rugăciunile noastre. Nu Dumnezeu este vinovat! Nu El este Cel care nu răspunde, ci noi suntem cei care nu-L auzim, de cele mai multe ori!

Se mai poate să ne simţim vinovaţi atunci când ne rugăm pentru că… rămânem fără cuvinte. Dar nu vinovăţie ar trebui să simţim, ci bucurie. Poate că rămânem uimiţi privind la frumuseţea lui Dumnezeu, poate căutându-i dragostea, rămânem muţi, parcă fără putere de a-L înţelege. Poate îi privim bunătatea şi toate cuvintele noastre se topesc la umbra ei. Nu vinovăţie trebuie să simţim, ci să privim la astfel de momente de tăcere ca o desfătare în El!

Tăcerea este o dovadă a încrederii noastre în El. Să aştepţi ajutorul lui Dumnezeu, în tăcere, nu e puţin lucru (de cele mai multe ori). Dar Dumnezeu ne preţuieşte tăcerile la fel de mult cum ne preţuieşte cuvintele. Când vom înţelege acest lucru, rugăciunile noastre se vor schimba! Noi ne vom schimba! Continue reading “Preţul tăcerilor”

Posted in Fireşte!

Aveam un Dumnezeu nepăsător!

Era seară. Eram singură într-o cameră goală. Dar, pe cât era de goală camera, pe-atât era de plină de gânduri care păreau să mă înghesuie într-un colţ. Mi-am aruncat obrajii în pernă şi am început să plâng ca un copil care şi-a pierdut jucăria. Dar nu jucăriile mi le pierdusem. Îmi pierdusem încrederea în Dumnezeu, îmi pierdusem orice speranţa că totul va fi bine, nu-L mai simţeam pe Dumnezeu aproape, iar răceala singurătăţii îmi făcea sufletul să tremure din toate încheieturile. Singurele frânturi de cuvinte pe care le-am mai putut rosti răspicat au fost: „De ce, Doamne?”. Nu-L mai înţelegeam pe Dumnezeu. Nu puteam să înţeleg de ce îngăduise în viaţa mea atâtea probleme care atârnau prea greu pe umerii inimii mele. L-am acuzat de „NEPĂSARE”. Da, am crezut că Dumnezeul meu e NEPĂSĂTOR!

În acea seară nu puteam să mă gândesc la altceva decât la acel Dumnezeu al meu pe care îl iubeam şi care s-a transformat într-un Dumnezeu nepăsător. Dar era, într-adevăr, Dumnezeu nepăsător? Eu aşa credeam. Nu puteam să accept că Dumnezeu avea alte planuri pentru mine.

E greu să-L vezi pe Dumnezeu când îţi închizi ochii, e greu să-L simţi când Îl alungi din preajma ta…

Mi-a fost greu să înţeleg în acea seară că lui Dumnezeu îi pasă de mine, mai ales că lucrurile nu mergeau aşa cum mi-aş fi dorit. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să-l privesc pe Dumnezeu ca fiind singurul vinovat pentru cele întâmplate, iar singurul lucru pe care-l simţeam era că nu-i pasă de mine. Atât!

Au trecut multe alte seri până am înţeles dragostea şi răbdarea lui Dumnezeu, până să înţeleg că Lui îi pasă de mine, că inima Lui era mai frântă, mai zdrobită decât a mea şi că suferea că L-am îndepărtat de mine. El a avut încredere în mine, s-a bazat pe mine că voi putea trece prin încercarea pe care mi-a îngăduit-o, dar eu am crezut că lui Dumnezeu nu-i pasă şi, mai mult, credeam că El voia ca eu să sufăr.

Cea căreia nu-i păsa eram eu. Continue reading “Aveam un Dumnezeu nepăsător!”

Posted in Află mai mult

Întreabă-te astăzi…

Întreabă-te astăzi ce fel de influenţă exerciţi. Îi influenţezi pe cei din jurul tău în bine sau în rău? Ce văd la/în noi oamenii, chiar şi atunci când noi n-am vrea să vadă nimic? Oamenii sunt cu ochii pe noi şi, nici măcar o carapace nu ne poate ţine departe de ei!

Sociologii afirmă că, în timpul vieţii sale, până şi cel mai introvertit individ influenţează aproximativ zece mii de oameni!” (Dezvoltă liderul din tine, John Maxwell)

Asta ar trebui să ne dea de gândit! Vrem sau nu, influenţăm oricum! Mai are rost să spun că suntem responsabili de modul în care influenţăm?

Aşa că, oricât am vrea să spunem că trăim doar pentru noi, inevitabil şi în mod natural avem influenţă în viaţa celor din jur (directă sau indirectă)! O autoevaluare ar fi benefică într-un astfel de punct de cotitură al vieţii!

Continue reading “Întreabă-te astăzi…”

Posted in Ceaşca vieţii

Eleganţa inimii

E dimineaţă. Îţi bei cafeaua cu emoţie. Singurul gând al tău este… cum te vei descurca la noul loc de muncă. Te uiţi cu atenţie, ca nu cumva să-ţi fi şifonat costumul cât ai stat pe scaun. Te priveşti în oglină şi parcă ai da să spui: cât de mândru sunt de mine, cât de departe am ajuns, cât de împlinit mă simt, cât de bine arăt în noul meu costum cumpărat tocmai pentru noul loc de muncă. Dacă umbra ta ar putea vorbi, ţi-ar putea spune că nu acest costum (de manager) e atât de important, nici eleganţa pe care vrei să o subliniezi prin hainele pe care le alegi cu grijă. Sunt frumoase, ce-i drept, ne place să fim eleganţi, ne place să fim admiraţi, dar un lucru la care nu ne-am gândit este faptul că mai mult decât această eleganţă, ar trebui să tânjim, să tindem spre o alta… eleganţa inimii. Nu, nu vorbesc despre lucruri abstracte…

Şi, ca să mă fac înţeleasă, imaginează-ţi că eşti în acea primă zi de serviciu, îmbrăcat cu un costum foarte scump, foarte elegant. Cobori din maşină şi, chiar în faţa clădirii unde urmează să lucrezi, un şofer grăbit, neatent sau care a uitat valoarea bunului simţ (sau câte puţin din fiecare) te stropeşte, râzând ca şi cum ar fi făcut o faptă măreaţă. Cine s-ar fi gândit că în acea dimineaţă avea să plouă? Cine avea să se gândească la şoferi lipsiţi de orice urmă de bun simţ? Dar ţi-ai imiginat vreodată că noi putem fi acei „şoferi”?

Da, se poate, doar că maniera noastră este ceva mai rudimentară, adică preferăm să aruncăm cu „noroi” în cei din jurul nostru şi asta ne face plăcere. Dar ceea ce mă lasă pe mine rece este că adesea mergem singuri şi ne tăvălim în noroi. Ne place asta, rămânem acolo şi tare mă tem că putem deveni şi „fideli noroiului”. E de prisos acum să mai spun şi cui îi place să stea în noroi…

Dar oare când vine vorba de inima noastră n-ar trebui să ne dorim eleganţa? Sau ne mulţumim cu zdrenţe, cu o haină mânjită de noroiul urii, al egoismului, al răutăţii? Ne lăsăm împroşcaţi cu noroi din toate părţile sau este de datoria noastră să ne protejăm inima, să ne îmbrăcăm inima în haina cea mai curată şi cea mai elgantă, cea mai scumpă: sfinţenia, haină cusută cu aţa dragostei, tivită şi întărită cu pace şi brodată cu smerenie?

O inimă elegantă nu se înjoseşte cu sentimente de doi bani, mărunte, sentimente fără putere. Continue reading “Eleganţa inimii”