RSS

Monthly Archives: January 2014

Leproşii din viaţa mea

coe_amber_1206281303Astăzi fiind Ziua mondială de luptă împotriva leprei… nu pot să nu-mi amintesc de prima carte care m-a străpuns până în adâncul fiinţei mele, ajutând la înţelegerea unor mari adevăruri în mintea mea legate de ce înseamnă această boală cruntă, lepra. E vorba de cartea „Darul durerii”, scrisă în tandem de Philip Yancey şi dr. Paul Brand. Să priveşti boala prin ochii unui medic cu condei, înseamnă să-i percepi valenţele şi să ajungi să înţelegi că durerea se defineşte în alţi termeni. După ce pricepi cât de uşor se sfărâmă trupul cuprins de lepră, dai de veste că durere nu e pedeapsă lăsate de Dumnezeul căruia îi place să ne chinuie, ci durerea este semnalul pe care îl transmite o „reţea sofisticată de fibre nervoase care protejează o fiinţă umană sănătoasă”, cum spune dr. Paul Brand. Cu alte cuvinte se trage semnalul de alarmă că se întâmplă ceva nefiresc în organismul nostru şi acesta este primul pas în a descoperi alte simptome şi astfel de a preveni sau trata o boală anume.

Bolnavii de lepră, pentru că nu simt durerea, îşi pierd cu uşurinţă în special extremităţile corpului şi, pentru ei, nu este cale de întoarcere. Dar am băgat de seamă că am multe de învăţat despre leproşi….

Mi-a trecut fulgerător prin minte gândul că adesea ne purtăm cu cei din jur ca şi când ar fi nişte leproşi, ba chiar mândria, neruşinarea şi îndrăzneala noastră, mână în mână, merg până într‑acolo încât am vrea ca, atunci când le ieşim în cale, să strige pentru a ne avertiza: Sunt necurat! Sunt necurat!, aşa cum odinioară trebuiau să strige leproşii de care oamenii de rând se apropiau. De-atâtea ori ne credem mai buni, cu inimile mai curate şi mai pline de dragoste şi cunoaştere, fără să realizăm că poate suntem mai acoperiţi de bube ca alţii ori că nici măcar nu ne mai doare atunci când păcătuim… aşa cum leproşii nu mai simt durerea… atât de preţioasă, dacă e să o percepem din această perspectivă.

În cazul unui om sănătos din punct de vedere spiritual, această „reţea sofisticată de fibre nervoase” ar trebui să ne semnaleze că suntem pe punctul de a greşi, dar totodată să ne avertizeze că suntem capabili să ţinem piept oricărei ispite şi că păcatul ar trebui să ne doară la fel de mult cum Îl doare pe Dumnezeu atunci când priveşte la noi, atunci când luăm viaţa în derâdere, ca pe o joacă…

M-a fascinat mereu un lucru: întâmplările de pe paginile Scripturii care vorbesc despre vindecările făcute de Domnul Isus se leagă, toate, de o dorinţă: aceea de a fi vindecat.  Dar mai este un aspect care m-a pus în încurcătură uneori: vâzându-L pe Isus care îi întreabă pe cei bolnavi: „vrei să te faci sănătos?” Şi nu este vorba de o întrebare retorică, pentru că cere voinţă şi credinţă din partea celor care trebuie să răspundă.

shine jesus shineAşa că aleg să-L las pe Cristos să-mi pună şi mie întrebarea asta, care răsună peste veacuri:  „vrei să te faci sănătoasă?” Şi aleg să răspund smerită şi atinsă: Doamne, vreau sa mă vindec de neiubire, vreau să fiu sănătoasă şi să-i privesc pe cei pe care îi vedeam până nu demult ca nişte leproşi… ca oameni buni de iubit, vrednici de iubit şi de dorit. Şi Te rog să Te ocupi de bubele şi rănile mele, de hâzenia păcatului din viaţa mea… de care numai Tu poţi să mă scapi şi să mă vindeci! Învaţă-mă Tu cum să îi iubesc pe cei din jur… să mă ating de ei cu drag şi cu dragoste… aşa cum Te-ai atins şi Tu de leprosul de care nu se atingea nimeni… şi pe care l-ai şi vindecat!

Şi pentru că şi Chipul Tău, în mine, a fost atât de desfigurat de lepra păcatului meu… Te rog să mă ierţi şi să mă ajuţi să Te prezint lumii aşa cum eşti: frumos, strălucitor, plin de slavă şi lumină.

Vreau, Doamne, nu lepra să strălucească în viaţa mea, ci TU! NUMAI TU!

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on January 30, 2014 in C'est moi!

 
Image

Să fii singur… cu tine!

Winter-Owl-on-Tree

 
 

E aşa de greu să-ţi fie uşor şi e aşa de uşor să-ţi fie greu!

images (2)Mă încăpăţânez să fiu şi astăzi parte din viaţa ta, încercând să te trag de mânecă, oprindu-te măcar pentru câteva clipe să citeşti niscaiva gânduri. M-am tot gândit în ultima vreme la alte câteva dintre obiceiurile noastre. Când dăm de greu, nu facem altceva decât să dăm înapoi. Şi o facem destul de des, pentru că aproape orice lucru ni se pare greu. Nu-i aşa? Ne este greu să ne ajutăm aproapele, ne este greu să ne dăm din timpul nostru celor din jur, ca să nu mai pomenesc de bani. Ne este greu să ne ţinem promisiunile, ne este greu să ne trezim măcar cu o jumătate de ceas mai devreme, ne este greu să ne rugăm pentru alţii, ne este greu să iertăm, să iubim.

Ne este greu să nu criticăm, să nu bârfim, ne este greu să nu ne dorim atâtea lucruri, ne este greu să fim cei pe umerii cărora atârnă responsabilităţile, ne este greu să punem umărul în a face câte ceva pentru Dumnezeu. Ne este greu să îmbrăţişăm, ne este greu să ridicăm pe cineva căzut, ne este greu să încurajăm, să fim sinceri, ne este greu să rezistăm ispitelor, ne este greu să căutăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu, ca să nu mai spun cât de greu ne este să le vorbim oamenilor despre Dumnezeu. Ne este greu să ne schimbăm atitudinile, să ne reevaluăm valorile. Ne este greu să îi acceptăm şi, mai mult, să îi iubim pe oameni exact aşa cum sunt.

Ne este greu să renunţăm la a fi egoişti, ne este greu să fim puternici, ne este greu să ne preţuim timpul, ne este greu să fim corecţi, ne este greu să ne plătim taxele şi chiar să stăm la rând fără să bolborosim. Ne este greu să fim atenţi la nevoile celor din jurul nostru. Ne este greu să combatem rutina, monotonia şi tot greu ne este să căutăm să fim creativi. Ne este greu să mergem cu drag la serviciu sau la facultate, ne este greu să punem pasiune în ceea ce facem, ne este greu să facem ceva fără să primim nimic în schimb. Ne este greu să primim o observaţie fără să ne simţim dojeniţi, ne este greu să vorbim când trebuie şi să tăcem când ni se cere acest lucru, ne este greu să oferim o floare sau o felicitare, ne este greu să răspundem la scrisori/mailuri, ne este greu să nu ne mâniem ori să avem răbdare, ne este greu să zâmbim, să fim veseli, ne este greu să renunţăm la a fi plângăcioşi sau inutili, ne este greu să privim suferinţa cu alţi ochi, ne este greu să nu avem aşteptări. Ne este greu să nu oftăm, ne este greu să acceptăm că am greşit şi să ne recunoaştem greşeala, ne este greu să luăm decizii, ne este greu să fim optimişti, ne este greu să alegem să nu ne îngrijorăm şi câte altele. Ne este greu, ne este greu, ne este greu… Read the rest of this entry »

 
Leave a comment

Posted by on January 29, 2014 in Ceaşca vieţii

 

O cină romantică

1-romantic-dinner-setting-elena-elisseeva

Am dat peste “o filă de jurnal” de acum vreo câţiva ani şi mi-am zis să o împărtăşesc cu voi…

Nu-i aşa că şi ţie îţi este foame? Şi mie! Dar… sunt prea grăbită ca să mai ajung până acasă şi chiar dacă aş ajunge, e prea scurt timpul să mai gătesc ceva de-ale gurii. Aşa că opresc la „restaurantul” („Fabrica de sandvişuri”) din colţ şi comand o shaorma cu multă maioneză, o cola dietetică şi o cafea. Calculez. Exact 15 lei şi 15 minute ca să savurez cele comandate. Nu ştiu dacă sandvişul tău e la fel de delicios ca al meu, dar cu siguranţă nu mai avem suficient timp pentru cele trei feluri de mâncare pe care le gătea mama şi din care ne înfruptam toţi, dar cred că ne-am obişnuit deja cu „gustul fără gust” al minunatelor sortimente de mâncăruri fast-food. De la o vreme până şi mâncatul a devenit o chestiune mecanică. Nu mai simţim nimic decât senzaţia că ori am mâncat prea repede, ori era prea fierbinte, ori nu ştim când s-a golit farfuria. Cert e că acum degetele nu mai sunt o ţintă (adică nu ne mai lingem pe degete) şi singura problemă care ne mai rămâne este un stomac schingiuit. Dar, dacă asta ar fi chiar singura noastră problemă, ar fi ceva. Însă, din păcate, exact la fel stăm şi la capitolul relaţie cu Dumnezeu.

La întâlnirile noastre cu El vrem să credem că suntem la o cină romantică, pentru că El este Preaiubitul nostru… Însă lucrurile nu stau chiar aşa. Nici nu apucăm bine să ne punem pe genunchi că deja o zbughim spre uşă, că doar treburile sunt aşa de multe şi atâtea sunt de făcut (poate chiar pentru Dumnezeu). Dumnezeu, credem, ar putea să mai aştepte vorbele noastre. Dar El, niciodată n-o să ne ofere o hrană preparată „în cuptorul cu microunde”. Nu. El ne-a (pre)gătit cu mult înainte să ne naştem o masă îmbelşugată din care să ne hrănim sufletele în fiecare zi. Şi ceea ce ar trebui să ne uimească e prospeţimea hranei pregătită special pentru noi: prospeţimea Cuvântului Său, Scripturile. Nu, Cuvântul lui Dumnezeu nu este un sandviş pe care să-l înghiţi din două-trei guri sau chiar pe nemestecate. Scriptura e masa care se doreşte a se mânca în tihnă, pe îndelete… Poţi să mănânci pe săturate, în fiecare zi şi, de fiecare dată, vei observa că gustul ei este tot mai bun.

Dar noi? Noi alegem mereu să molfăim roşcovele lumii pe care le vedem chiar gustoase, în loc să ne hrănim din bunătăţile pregătite pentru noi de Însuşi Dumnezeu. Ne mulţumim doar cu firimiturile. Cam atât suntem în stare să ne dorim. Cine să ne mai înţeleagă? Suntem cu “burţile sufletelor”… aşa de goale, în timp ce Dumnezeu ne aşteaptă la o masă atât de îmbelşugată. Cuvintele lui vor fi mereu aşa de gustoase, lapte şi miere, mană cerească… tot ce avem nevoie pentru un suflet energic, pentru vitalitate… dar noi? Niste închirciţi, suntem nişte subnutriţi din cauza noastră… din păcate. Oare când ne-om trezi? Iarta-ne, Doamne! Şi mai păstrează-ne un loc la masa Ta! Azi venim şi noi la masă!

Haideţi la masă, dragii mei, la masa regală!

 
Leave a comment

Posted by on January 16, 2014 in Află mai mult

 

Ispitele… la cântar!

temptationNu-mi spune că nu-ţi place să vorbeşti despre ispite. Fii liniştit, nu te voi întreba care au fost ultimele ispite cu care te-ai confruntat în ultima vreme. Însă cu riscul de a crea puţină confuzie, îţi dau o veste: ispitele sunt bune, cu atât mai mult când ştii şi vrei să iei atitudine în faţa lor. Cu siguranţă voi adăuga un „trebuie” şi aceasta pentru că în faţa oricărei ispite chiar trebuie să luăm atitudine. De ce sunt bune ispitele? Pentru că ne amintesc că cineva se luptă pentru noi (şi anume satan). Dacă nu se întâmplă nimic în viaţa noastră, toate sunt „bune şi frumoase” atunci – cu siguranţă – ar trebui să ne punem un mare semn de întrebare. Satan nu se lasă decât atunci când suntem „ai lui”. Nu ştiu dacă vă înspăimântă sau nu gândul, însă eu una, privind din perspectiva asta, prefer ispitele. Şi ca să mă fac şi mai bine înţeleasă, pentru că lucrurile pot fi înţelese foarte greşit dacă nu citiţi cu toată atenţia, ispitele nu sunt păcat. Nici nu au cum să fie păcat. Păcat este că cedăm sau că nu luăm atitudine, să ignorăm ispitele. Mai grav este atunci când le privim doar cu coada ochiului şi spunem că nu e mare lucru şi vom depăşi situaţia. Dar ispitele apar în toate domeniile vieţii, sub tot felul de forme. Ispită este şi acel moment în care sună ceasul, ţi-ai propus să te trezeşti la 7 pentru că ai foarte multe lucruri de făcut în acea zi, dar îţi spui ori că e prea dulce somnul ori că eşti prea obosit. Cu riscul de a fi poate prea dură, cred că sunt două variante: ori suntem leneşi ori nu suntem bine organizaţi… şi nu ne-am administrat bine timpul astfel încât să ne fi odihnit suficient. Şi una şi cealaltă sunt păcat. Partea bună este că putem să privim aceste momente cu toată seriozitatea şi, în loc să ne lăsăm descurajaţi, putem lua atitudine. Atitudinea – de fiecare dată – face diferenţa! Să nu uităm nici că ispitele, din orice domeniu al vieţii ar fi, le afectează şi pe celelalte!

Aşadar, ispitele la cântar! Cât sunt de grele, cât apasă pe umerii noştri şi cât de periculoase sunt?! Am să mă opresc puţin pe marginea acestui aspect. Ispitele sunt „bune” în sensul că ne amintesc că cineva se luptă pentru noi şi pentru că astfel ne este verificată credinţa. Putem folosi această parte bună pentru a excela în domeniul spiritual (să ne mărim credinţă, să ne bazăm mereu pe puterea lui Dumnezeu, atenţi la fiecare pas pe care îl facem, ştiind că satan nu trebuie ignorat, că poate fi mai puternic decât credem; până la urmă, dacă vrei să câştigi o luptă trebuie, mai întâi să-ţi cunoşti adversarul). Dar să nu uităm nicio clipă că ISPITELE SUNT PERICULOASE. Asta ar trebui să ne ţină mereu în gardă. Ispitele nu sunt uşoare, ignorabile şi nici n-am spus că sunt după puterile noastre. Nici Dumnezeu nu are pretenţia să le facem faţă singuri, însă atunci când cerem în mod constant ajutorul, călăuzirea, protecţia şi puterea Lui, vom fi biruitori. Dacă sunt periculoase, nu ne vom juca niciodată cu ispitele. Le vom trata întotdeauna cu seriozitate şi, având în minte gândul că ispitele sunt periculoase, vom acţiona. În faţa ispitelor e foarte important să acţionăm, nu să reacţionăm. Când acţionăm, când primul pas este să fim cu garda pusă şi să depistăm ispitele care ar putea să apară, fiind gata să luptăm, pe poziţie, sunt mult mai mici şansele să pierdem lupta, dar când reacţionăm într-un moment în care eram „relaxaţi”, vulnerabili, cu „sabia în teacă şi teaca lăsată undeva… uitată”, avem toate şansele să eşuăm. Read the rest of this entry »

 
2 Comments

Posted by on January 10, 2014 in Ceaşca vieţii

 

Despre cinstea de a ierta şi uita greşelile semenilor II

images (11)Rugăciunea „Tatăl nostru” a devenit pentru mulţi ceva învechit, prea banal şi care nu-i mai mişcă, însă chiar ne trebuie curaj, mare îndrăzneală să rostim „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Ar fi îngrozitor pentru noi să facă Dumnezeu după nebunia noastră, să ne ierte aşa cum iertăm noi. Şi cum iertăm noi? Cu jumătăţi de măsură sau doar în anumite condiţii, doar după ce l-am văzut pe celălalt umilindu-se şi cerşindu-ne iertarea! Cu ce suntem mai buni decât ei? Cu ce? Aşa iertăm noi, cu aroganţă, doar că nu se numeşte iertare ceea ce oferim noi! Un lucru pe care nu prea vrem să-l credem, să-l acceptăm,  este faptul că ticăitul ceasului neiertării care stă aşezat pe masa sufletului nostru nu face decât să ne macine, să ne rănească, iar greutatea care atârnă pe umerii noştri din cauza neiertării devine şi mai adâncă şi, mai mult decât ceilalţi noi suntem  cei care avem de suferit, pentru că neiertarea ne schimonoseşte chipul sufletului nostru care ar trebui să semene chipului lui Hristos. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri.images (15)

A venit însă vremea să învăţăm să iertăm nu cum am făcut-o până acum, după principiul „te iert, dar nu te uit!” sau „nu merită iertare, am să-l trec doar cu vederea”. Dumnezeu ne cheamă să învăţăm să iertăm asemenea Lui, iar când vrem să trăim pentru El nici nu mai încape îndoială că asta ar trebui să fie o prioritate pentru noi: să căutăm să iubim şi nu să fim căutători de noduri în papură! Neiertarea ne va afecta cu siguranţă şi relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii şi chiar am fi tare îndrăzneţi să mai cerem iertare din partea Lui din moment ce noi condiţionăm atât de mult oferirea iertării celor din jur. Read the rest of this entry »

 
2 Comments

Posted by on January 2, 2014 in Filigrane

 

Despre cinstea de a ierta şi uita greşelile semenilor I

Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi. Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă. Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte. Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură. Uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…

„A greşi e omeneşte” – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală. Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic. Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi. Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate de noi cu minuţiozitate, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni. Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli. Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi. Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori. Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine. Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă,  am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?

O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubim, este cea a lui Dorothy Day: „Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin”. Read the rest of this entry »

 
2 Comments

Posted by on January 1, 2014 in Filigrane