RSS

Category Archives: Fireşte!

Era firesc să vorbesc şi despre Dumnezeul meu, despre felul în care Îl privesc, percep, iubesc!

Dumnezeu, preocuparea mea?!

Îmi place să-l citesc pe Tolstoi atunci când vreau să petrec momente de linişte, o manieră prin care să meditez la Dumnezeu. Iată una dintre notiţele sale: „Demonstrarea existenţei lui Dumnezeu! Poate fi ceva mai prostesc decât ideea de a demonstra existenţa lui Dumnezeu? E ca şi cum ţi-ai demonstra propria existenţă. A-ţi demonstra existenţa? Pentru cine? Cui? Prin ce? În afara lui Dumnezeu nu există nimic.”

Vă mărturisesc că sunt frapată de numărul îngrijorător de mare al oamenilor care nu vor să creadă în Dumnezeu, care neagă existenţa Lui şi se cred proprii dumnezei. E dureros să vezi atât de mulţi oameni care uită că viaţa nu atârnă de ei, dar – mai ales – dureros pentru Hristos (care a murit pentru ei şi totuşi aceştia refuză să accepte darul Său, viaţa veşnică).

Mă doare că uneori noi suntem vinovaţi pentru faptul că nu purtăm în noi chipul lui Dumnezeu ori evităm fie că ne este ruşine fie că nu vrem fie că nu avem curajul să le vorbim oamenilor despre Dumnezeul nostru, Dumnezeul în care credem.

Existenţa noastră, viaţa de zi cu zi, ar trebui să fie o nouă dovadă a trăirii lui Dumnezeu în noi sau – cum acelaşi Tolstoi spune mereu, adresându-se lui Dumnezeu „eu, trăitorul în Tine” – dacă noi, trăitorii în Dumnezeu am lăsa la vedere această faţetă a vieţii noastre poate că multe dintre îndoielile şi întrebările oamenilor care sunt nesiguri de existenţa lui Dumnezeu s-ar spulbera. Dacă L-ar vedea pe Dumnezeu în noi…

Read the rest of this entry »

Advertisements
 
1 Comment

Posted by on November 12, 2014 in Fireşte!

 

Despre… culori

Se spune că fiecare zi are o poveste a ei. Şi toate gândurile noastre se adună laolată undeva, la asfinţitul soarelui şi depănăm povestea. Oameni, zâmbete, lacrimi, flori sau depărtare… sunt cuvintele care schiţează cadrul poveştii noastre. Dar zilele trec, poveştile se adună undeva, în sipetul sufletului… şi continuăm să trăim în iureşul vremii. Anotimpurile se învârt în jurul nostru şi, de cele mai multe ori orbecăim în căutările noastre după transcendent, căutări după fericire ori după o viaţă mai bună. Ne furişăm parcă printre ani şi abia când mai adunăm câte unul în pumnii noştri de ţărână, ne întrebăm „când a trecut… timpul?”. Şi-uite-aşa ne-am trezit cu frunzele toamnei pe umeri fără să ştim de ce, când şi cum, zgribuliţi de frig şi parcă neştiind de ce totul, în jur, foşneşte. E… toamnă!

Deşi e toamnă de ceva vreme, până acum soarele a continuat să ne înşele lăsându-ne să credem că încă…e vară. Însă vara a trecut de mult aşa că… te salut cu gânduri de toamnă, dorindu-mi să-ţi strecor în suflet măcar o picătură din frumuseţea ei, a toamnei.

M-a înspăimântat întotdeauna gândul că aş putea trăi fără să-mi pese, fără să preţuiesc fiecare zi, fără să ţes o nouă poveste plină de farmec şi nici pe departe una banală, obişnuită. M-ar înspăimântat gândul că aş putea trăi fără să mă gândesc la Cel care a țesut întreaga poveste a acestei lumi. Şi totuşi… de multe ori chiar aşa trăim.

Toamna aduce cu sine frigul, desfrunzeşte copacii şi am da să spunem că ne face mai trişti. Însă Dumnezeu, când a creat pământul, când a dat viaţă ideii anotimpurilor, nici pe departe nu s-a gândit că ele, anotimpurile, ar avea menirea de a ne întrista chipurile ci, mai cu seamă, toate minunăţiile ei, ale toamnei, aveau să fie create tocmai pentru a ne minuna privirile, pentru a ne încânta inima şi pentru a ne face să zâmbim. Toamna nu este anotimpul tristeţii, ci este anotimpul frumuseţii, al culorilor şi-al bucuriei.

Eu, în fiecare toamnă, nu pot să nu mă minunez de frumuseţea lui Dumnezeu. Când văd frumuseţea culorilor toamnei, parfumul florilor, prospeţimea aerului… sufletul meu îngenunchează înaintea marelui Creator şi nu pot să nu mulţumesc pentru minunile de lângă mine, minuni create pentru mine, pentru tine… Read the rest of this entry »

 
Leave a comment

Posted by on September 6, 2010 in Fireşte!

 

Saptămâna Mare, Săptămâna lucrurilor Mici

Ce facem în săptămâna mare? Care sunt gândurile care ne sunt ascunse în minte? Care sunt lucrurile care ne preocupă? N-aş vrea să cred că e vorba doar de curăţenie sau detalii legate de cumpărături, meniuri şi musafiri.

În săptămâna mare, când suferinţele lui Hristos sunt în centrul atenţiei noastre, un lucru bun pe care ar trebui să-l facem este să privim la lucrurile mici, la amănuntelevieţii noastre.

Suntem noi credincioşi în acele lucruri mărunte? Este Dumnezeu implicat în detaliile vieţii noastre? L-am lăsat să facă acest lucru? Sau am îndrăznit să credem că măcar în această privinţă ştim ce-avem de făcut?!

Dacă am fost gata să renunţăm la lucrurile măreţe care ţin de viaţa noastră, provocarea de astăzi este să renunţăm la lucrurile mărunte şi să declarăm acum, în săptămâna mare, că Dumnezeu este stăpân şi peste lucrurile mici, mărunte… din viaţa noastră.

E timpul să dărâmăm gardurile pe care le-am construit în jurul fiinţei noastre şi să-L lăsăm pe Hristos să aibă drum liber, deschis spre adâncurile inimii şi minţii noastre.

E timpul să-I lăsăm controlul şi asupra lucrurilor celor mai mărunte din viaţa noastră. El este cel care ţine în mâini frâiele vieţii. Şi dacă îl vom lăsa să facă acest lucru 100%, ne va binecuvânta peste măsură.

Săptămâna mare este, aşadar, săptămâna lucrurilor mici… la care trebuie să fim gata să renunţăm de dragul Mântuitorului nostru!

De obicei ne gândim la lucruri măreţe, la lucruri extraordinare pe care am vrea să le facem de-a lungul vieţii, însă nu trebuie să uităm niciodată faptul că testul credincioşiei se dă la capitolul lucruri mici, mărunte… chiar şi acum, în săptămâna mare.

Aşadar nu fapte măreţe, nu dărnicie din milă, nu fapte condiţionate de o perioadă în care devenim brusc mai sensibili sau în care suntem manipulaţi să dăruim, ci o atenţie sporită la lucrurile mărunte, la detaliile vieţii. Credincioşie în lucrurile mici, mărunte, chiar şi acum, în Săptămâna Mare!

 
Leave a comment

Posted by on March 30, 2010 in Fireşte!

 

Preţul tăcerilor

Atunci când am fi gata să spunem: „Ştiu să mă rog!”, de cele mai multe ori descoperim că nu ştim să o facem, că încă ceva lipseşte. Dar care e acel CEVA?

E frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulţumire, să-i aducem laude pentru ceea ce este şi face, să-i mărturisim greşelile şi chiar să-I cerem lucruri ca dovadă a încrederii noastre. Dar o altă formă a încrederii noastre în El este şi tăcerea.

Nu-i aşa că de multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri şi uităm să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să ne vorbească? Dacă rugăciunea e o stare de vorbă, dacă ne dorim ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile noastre?

Vrem să ne vorbească şi totuşi nu-L lăsăm. Vrem să ne răspundă la rugăciuni. Dar atunci când stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-I mai auzi vocea şi suntem preocupaţi să nu pierdem şirul cererilor noastre… Tăcerea, ea lipseşte din rugăciunile noastre. Nu Dumnezeu este vinovat! Nu El este Cel care nu răspunde, ci noi suntem cei care nu-L auzim, de cele mai multe ori!

Se mai poate să ne simţim vinovaţi atunci când ne rugăm pentru că… rămânem fără cuvinte. Dar nu vinovăţie ar trebui să simţim, ci bucurie. Poate că rămânem uimiţi privind la frumuseţea lui Dumnezeu, poate căutându-i dragostea, rămânem muţi, parcă fără putere de a-L înţelege. Poate îi privim bunătatea şi toate cuvintele noastre se topesc la umbra ei. Nu vinovăţie trebuie să simţim, ci să privim la astfel de momente de tăcere ca o desfătare în El!

Tăcerea este o dovadă a încrederii noastre în El. Să aştepţi ajutorul lui Dumnezeu, în tăcere, nu e puţin lucru (de cele mai multe ori). Dar Dumnezeu ne preţuieşte tăcerile la fel de mult cum ne preţuieşte cuvintele. Când vom înţelege acest lucru, rugăciunile noastre se vor schimba! Noi ne vom schimba! Read the rest of this entry »

 
Leave a comment

Posted by on February 18, 2010 in Fireşte!

 

Aveam un Dumnezeu nepăsător!

Era seară. Eram singură într-o cameră goală. Dar, pe cât era de goală camera, pe-atât era de plină de gânduri care păreau să mă înghesuie într-un colţ. Mi-am aruncat obrajii în pernă şi am început să plâng ca un copil care şi-a pierdut jucăria. Dar nu jucăriile mi le pierdusem. Îmi pierdusem încrederea în Dumnezeu, îmi pierdusem orice speranţa că totul va fi bine, nu-L mai simţeam pe Dumnezeu aproape, iar răceala singurătăţii îmi făcea sufletul să tremure din toate încheieturile. Singurele frânturi de cuvinte pe care le-am mai putut rosti răspicat au fost: „De ce, Doamne?”. Nu-L mai înţelegeam pe Dumnezeu. Nu puteam să înţeleg de ce îngăduise în viaţa mea atâtea probleme care atârnau prea greu pe umerii inimii mele. L-am acuzat de „NEPĂSARE”. Da, am crezut că Dumnezeul meu e NEPĂSĂTOR!

În acea seară nu puteam să mă gândesc la altceva decât la acel Dumnezeu al meu pe care îl iubeam şi care s-a transformat într-un Dumnezeu nepăsător. Dar era, într-adevăr, Dumnezeu nepăsător? Eu aşa credeam. Nu puteam să accept că Dumnezeu avea alte planuri pentru mine.

E greu să-L vezi pe Dumnezeu când îţi închizi ochii, e greu să-L simţi când Îl alungi din preajma ta…

Mi-a fost greu să înţeleg în acea seară că lui Dumnezeu îi pasă de mine, mai ales că lucrurile nu mergeau aşa cum mi-aş fi dorit. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să-l privesc pe Dumnezeu ca fiind singurul vinovat pentru cele întâmplate, iar singurul lucru pe care-l simţeam era că nu-i pasă de mine. Atât!

Au trecut multe alte seri până am înţeles dragostea şi răbdarea lui Dumnezeu, până să înţeleg că Lui îi pasă de mine, că inima Lui era mai frântă, mai zdrobită decât a mea şi că suferea că L-am îndepărtat de mine. El a avut încredere în mine, s-a bazat pe mine că voi putea trece prin încercarea pe care mi-a îngăduit-o, dar eu am crezut că lui Dumnezeu nu-i pasă şi, mai mult, credeam că El voia ca eu să sufăr.

Cea căreia nu-i păsa eram eu. Read the rest of this entry »

 
4 Comments

Posted by on February 15, 2010 in Fireşte!

 

Am un Dumnezeu… îngrozitor

Nu-i aşa că de multe ori avem o imagine deformată despre Dumnezeu? Îmi aduc aminte din copilărie acea imagine cu Dumnezeu stând parcă la pândă cu un ciocan mare în mână, gata să ne strivescă de fiecare dată când facem cea mai mică greşeală. Sau poate că voi v-aţi imaginat că fiecare gafă este un prilej bun pentru El să ne strivească în palme. Însă oare chiar aşa stau lucrurile? Să fie oare Dumnezeu chiar atât de înspăimântător?

images (5)Poate că unii ar veni cu argumente concrete din viaţa personală, momente în care – spun ei – Dumnezeu i-a pedepsit pentru fiecare greşeală, fără să mai stea prea mult pe gânduri. Ceea ce ar întări argumentele lor, ar fi câteva personaje scripturale care „dovedesc” că avem un Dumnezeu prea aspru, îngrozitor. Şi apare, în discuţia noastră, elementul frică (o teamă care are deja rădăcinile adânc înfipte în pământul minţii noastre)… şi „am un Dumnezeu îngrozitor” devine refrenul pe care-l murmurăm de pe vârful buzelor în fiecare clipă, refrenul în ritmul căruia ne trăim cadenţat viaţa!

Şi… da, susţin şi eu că avem un Dumnezeu îngrozitor… Un Dumnezeu îngrozitor de bun, îngrozitor de grijuliu, parcă prea mult implicat în vieţile noastre, un Dumnezeu căruia îi pasă prea mult de noi. Un Dumnezeu care ne iubeşte peste măsură, care tânjeşte după momentele în care Îi căutăm faţa… Un Dumnezeu înfiorător de preocupat de sufletele noastre, prea darnic (când mă gândesc că ne-a pregătit o Împărăţie veşnică).

Pe Dumnezeu ar trebui să ni-L imaginăm „arătând” ca un cub, adică are mai multe feţe, laturi (evident, nu susţin că Dumnezeu este făţarnic!)… şi nu poţi să-L priveşti şi să-L înţelegi mulţumindu-te să-L priveşti doar dintr-un punct de vedere, mulţumindu-te să priveşti doar la o latură a Sa. Nu e îndeajuns să spun că Dumnezeu m-a pedepsit, nu e îndeajuns să spun că Dumnezeu nu mi-a dat un lucru pe care i l-am cerut ori că mi-a luat ceva preţios. Nu e suficient… dacă nu mă întreb şi de ce, care e motivaţia lui Dumnezeu… De multe ori credem contrariul despre Dumnezeu pentru că suntem prea ocupaţi şi prea puţin preocupaţi de cum este Dumnezeu cu adevărat… Read the rest of this entry »

 
Leave a comment

Posted by on February 8, 2010 in Fireşte!

 

Dumnezeu nu mi-a datorat niciodată nimic

Răsfoiam zilele trecute paginile unei cărţi şi mi-am oprit privirile şi gândurile la cuvintele: „Dumnezeu nu mi-a datorat niciodată nimic.” (Livingstone) La o primă citire, evident, am spune că exact aşa stau lucrurile: Dumnezeu chiar nu ne datorează niciodată nimic. Şi dacă este evident acest lucru, atunci de ce să fi spus aceste cuvinte Livingstone? Să fie vorba de vreo frământare, de vreo perioadă anume a vieţii lui sau poate că e vorba de o afirmaţie spusă după ce a înţeles că aşa stau lucrurile?!

Nu ştiu ce gândea Livingstone, însă ce-ar fi să privim la noi înşine. Ce anume ne-ar determina să spunem aceste cuvinte? Oare nu cumva se întâmplă să ne purtăm ca şi cum Dumnezeu ne-ar datora ceva? Trebuie să recunoaştem că dacă nu avem o viaţă disciplinată de rugăciune, ne putem trezi că aproape în întregime, în totalitate… cerem, cerem şi iar cerem, ca şi când Dumnezeu ne-ar datora ceva. Într-un asemenea caz, de obicei apare acea scuză cum că Dumnezeu este Tatăl nostru, noi suntem copiii Lui, iar El are grijă de toate nevoile noastre. Însă nu trebuie să uităm că pe lângă obligaţii, un părinte are şi drepturi. Nu venim în faţa lui Dumnezeu doar cu cererile nostre, motivând că e de datoria Lui de Tată să ne facă, să ne dreagă. Să nu uităm că Dumnezeu nu este la cheremul nostru! Dumnezeu nu stă la dispoziţia noastră. Rolurile sunt invers. Noi suntem la dispoziţia lui Dumnezeu. În termenii aceştia ar trebui să gândim!

Un alt lucru destul de greu de înţeles de noi este că Dumnezeu nu esti şi nici nu poate fi obligat să ne dea absolut tot ce vrem, tot ce-i cerem. Dumnezeu nu are nici o obligaţie faţă de noi! Aşa că ne va răspunde la cererile noastre, la rugăciunile noastre, în măsura în care El crede de cuviinţă că este bine pentru noi să primim ceea ce am cerut. Poate că noi vom spune: „dar L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea cutare lucru”. Să ne amintim că se prea poate ca felul în care i-am cerut ceva să sune mai mult a ordin, ca pe vremea când eram copii şi ceream de la părinţii noştri, însă cu fruntea încruntată, bătând cu pumnul în masă ori arătându-ne ifosele. Din nou, se nu uităm că Dumnezeu nu este obligat să ne dea nimic. Nu ne datorează nimic! Read the rest of this entry »

 
Leave a comment

Posted by on February 4, 2010 in Fireşte!