Tell Me Why, Declan Galbraith

Trăieşte-ţi viaţa mai presus de viaţă!

De obicei, rolul unei parapante este acela de a te ajuta să zbori, de a te ridica pe înălţimi şi de a te privilegia cu minunăţia lucrurilor pe care le poţi vedea. Nu poţi să zbori fără o parapantă, iar după ce reuşeşti să capeţi una, e nevoie de o perioadă de antrenament, o pregătire pentru ceea ce urmează să experimentezi deasupra pământului. Şi te aşezi în seletă, un aşa-zis „fotoliu zburător”, care urmează să se ridice la înălţime. Nu e aşa de uşor să zbori pe cât pare şi, dacă ne mai amintim şi de aripile lui Icar, am face bine să ţinem cont de regulile zborului. Şi de ce aceasta? Pentru că dacă ne vom apuca să zburăm fără să avem habar cum se face, fără să ştim să alegem locul şi timpul potrivit, e posibil ca actul nostru să fie ca şi cum ne-am semna condamnarea la moarte.

Deci, după antrenamente, după asumarea riscurilor şi toate pregătirile necesare puse bine la punct, te poţi bucura de ceea ce înseamnă frumuseţe. Te desprinzi de pământ şi începi să pluteşti deasupra tuturor lucrurilor. Cu cât te înalţi mai sus, cu atât toate lucrurile par mai mici. Kilometrii se transformă în metri, iar metrii în centimetri. Totul se micşorează şi, ce e mai fascinant este că acolo sus uiţi de toate. Te bucuri de frumuseţe, de lumină, de linişte. Respiri aer curat şi parcă te desprinzi de lume, de tot ce te înconjura cu câteva minute în urmă. Timpul se dilată şi parcă totul prinde conturul pe care-l doreşti. Cu multă dibăcie mânuieşti suspantele şi te îndrepţi spre ţinta aleasă. Şi cu cât te înalţi mai mult, pari să te dezveleşti de hainele pe care le-ai îmbrăcat cu sau fără voie, haine precum monotonie, durere, teamă, dezamăgire.

Totul e altfel acolo. E o altă lume pe care o descoperi şi care pare să ţi se destăinuie. Totul este straniu, dar şi magic în acelaşi timp. Necunoscutul, de mână cu grandoarea, fac deopotrivă, fără îndoială, ca momentele de zbor să fie inegalate. Frumuseţea abundă, aerul mai proaspăt, iar viaţa pare să aibă alt gust. Păşeşti parcă dincolo de timp, într-o altă realitate. Însă ce e trist este că, în cele din urmă, trebuie să cobori din nou pe pământ. Să te rupi din nou de acea lume ţesută printre norii cerului şi să îmbrăţişezi vechea lume. Acum câteva clipe păreai să fi aţipit pe o imensă pernă de un albastru deschis, iar acum ecoul realităţii crunte răsună: „Trezeşte-te!”

Alin Garlea – Mă întreb

Expect great things from God, attempt great things for God!

Think about!

Fă tot binele…

Iată unul dintre citatele mele preferate:

Fă tot binele pe care-l poţi, cu toate mijloacele cu care poţi, în toate modalităţile în care poţi, în toate locurile în care poţi, la toţi oamenii la care poţi, atâta timp cât poţi.

John Wesley

Mai mult decât perfect

Nu-i aşa că-ţi mai aduci aminte de timpurile verbale? Perfect simplu…. Perfect compus… Mai mult ca perfect? Of… şi cât ne mai chinuiam printre buchii să le înţelegem rostul… Dar ce-ar fi să ne jucăm puţin cu niscaiva cuvinte?

Parcă o văd şi acum pe domana prfesoară scriind pe tabla proaspăt ştearsă: „Perfect simplu”. Nu-i aşa că-ţi aminteşti şi tu? Hai, aşază-te lângă mine, în banca asta scrijelită de noi şi de… vreme. Ce poate fi Perfect? Simplu… Cel care a creat o lume perfectă. E adevărat, o astfel de lume perfectă… nu poate exista decât cel mult în noi sau dincolo de pământ şi de nori, de noi. Acest PERFECT … compus din atâtea lucruri perfecte mă face să mă gândesc la atâtea imperfecţiuni ale mele. Şi totuşi, aşa imperfectă cum sunt… am toate şansele să păşesc într-o zi în acea lume… perfectă.

Este oare Dumnzeu perfect? Oare Lui nu-i scapă nimic? Oare El nu face nicio greşeala? M-am întrebat de nenumărate ori… Şi ştii ce cred? Nu, nu cred că Dumnezeu e perfect! Eu cred că Dumnezeu e mai mult ca (decât) perfect! Aceasta este natura Lui, nu poate să fie altfel. Nu poate să greşescă, nu poate să falimenteze, nu poate să rămână neavând dragoste pentru noi!

Da, Dumnezeu e mai mult decât perfect! Oare aceasta n-ar trebui să ne determine să tindem spre perfecţiune? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere perfecţiune, dar ne cere excelenţă! Atunci, excelenţă să fie!

Întreabă-te azi…

Întreabă-te azi… ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ţi-ar răspunde la toate rugăciunile. Să ne gândim, de exemplu, la rugăciunea Tatăl nostru. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar ierta aşa cum obişnuim noi să-i iertăm pe greşiţii noştri? Cu jumătăţi de măsură, după ce am pus o serie de condiţii şi, poate, am aplicat o măsură de corecţie, după ce a trecut „suficient timp” pentru a înţelege greşeala făcută…

Îmi amintesc de o ilustraţie pe care am auzit-o în copilărie. O fetiţă, rostind rugăciunea Tatăl nostru, a sărit peste câteva rânduri, din greşeală, spunând: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi… precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Slavă Domnului că nu mâncam doar când îi iertăm pe cei care ne-au greşit, că, în bunătatea lui Dumnezeu, primim mai mult decât am merita… şi că suntem iertaţi în ciuda faptului că  nu-i dăm nici un motiv să ne ierte. Dragostea Lui este singurul motiv care Îl determină să ne ofere iertare.

Doamne, învaţă-ne să iertăm… aşa cum ne ierţi Tu, de fiecare dată!

Delicateţea lui Dumnezeu

Singurul gând care îmi stăpâneşte mintea astăzi este o altă latură a Dumnezeului meu: delicateţea Lui. Sunt aşa de surprinsă de modul atât de delicat în care ştie să-mi vorbească, să mă certe, să mă transforme… Îmi închipui imaginea olarului care, cu o grijă enormă, lasă ca, din mâinile lui, să iasă o operă de artă. Ei bine… şi noi suntem în atelierul de creaţie a lui Dumnezeu şi, de fiecare dată când mai ciopleşte câte ceva din noi, e aşa de important să observăm delicateţea Lui. Niciodată nu ne va zdrobi în palmele Sale, cel puţin nu de la prima greşeală. Da, stă în puterea Lui să facă acest lucru, însă o va face doar în condiţiile în care răspunsul nostru la dragostea Lui va fi doar respingere, dispreţ şi indiferenţă, nepăsare. Ştim cu toţii acea imagine a Dumnezeului care stă cu ciocanul în mână şi abia aşteaptă să greşim ca să ne strivească. Nu aceasta este adevărul. Cel puţin ştiu că nu acesta este Dumnezeul meu! Nu! Dumnezeul meu este delicat şi vrea să mă transforme în aşa fel încât să mă doară cât mai puţin, să-mi dea şansa să ascult de bunăvoie, să vreau să mă schimb… doar de dragul Lui, nu de frica pedepsei, a iadului. O astfel de dragoste vrea din partea mea. O apropiere de El mai profundă!

Sf. Augustin, Confesiuni

O, Doamne, abisul conştiinţei umane este gol şi dezvăluit privirilor tale! Ce ar mai putea oare rămâne în mine ascuns de tine, chiar dacă nu m-aş mărturisi ţie? Mai degrabă pe tine te ascund de mine însumi decât aş putea eu să mă ascund de tine. Acum însă, când geamătul meu stă mărturie cât de silă îmi este de mine însumi, tu eşti acela care străluceşte pentru mine, care mă bucuri, acela care eşti iubit şi dorit de mine până într-acolo încât să nu-mi fie ruşine de mine, să mă resping pe mine însumi pentru a te îmbrăţişa pe tine, să nu vreau să fiu pe placul fie al meu, fie al tău, decât în numele tău.

În faţa ta, Doamne, stau dezvelit, aşa cum sunt. Şi în ce scop mă mărturisesc ţie, am spus-o deja. Şi mă mărturisesc nu prin cuvinte şi strigăte trupeşti, ci prin cuvintele inimii şi prin strigarea gândirii mele, pe care urechea ta o poate înţelege. Când sunt păcătos, a mă mărturisi către tine nu înseamnă altceva decât să-mi fie silă de mine; când sunt însă bun, atunci mărturisirea nu înseamnă altceva decât să nu-mi însuşesc eu acest merit, fiindcă tu, Doamne, îl binecuvântezi pe cel drept, dar mai înainte de asta tu îl îndreptezi pe păcătos. Mărturisirea mea, Dumnezeul meu, pe care o fac înaintea privirilor tale, se petrece, aşadar, deopotrivă şi în tăcere, şi în linişte; căci, deşi glasul meu tace, inima mea strigă! Tot ceea ce spun bine oamenilor tu ai auzit înainte în inima mea, iar tot ceea ce tu auzi în inima mea tu mi-ai spus mai înainte.

Sf. Augustin, Confesiuni

Despre puterea confesiunilor adresate lui Dumnezeu