Astăzi e ziua inimii!

Dacă în România ziua de 4 mai este declarată ca fiind ziua inimii, ce-ar fi să stăm şi noi cu inima în palme preţ de câteva minute… privind-o din toate unghiurile şi punându-ne întrebările cele mai importante privitoare la ea?!

Lăsând sănătatea pe mâna medicilor, asta însemnând să şi cerem ajutorul lor (nu mai pomenim de intervenţia lui Dumnezeu la acest capitol), ce-ar fi să ne întrebăm cum arată, ce găsim în fiecare cotlon al inimii?!

O scurtă incursiune în Evrei ne-ar putea fi de folos în a ne pune o primă întrebare care ar trebui să ne responsabilizeze: oare nu cumva în pământul inimii s-au ivit lăstari de amărăciune? Oare am desţelenit pământul inimii aşa cum ar fi trebuit sau au rămas acolo tot felul de rădăcini: de amărăciune, mânie, răutate sau neiertare? L-am lăsat oare pe Isus să „grădinărească” fiecare bucăţică din inima noastră sau am lăsat totul ori de izbelişte, la voia întâmplării sau după bunul plac, aşa cum am crezut noi de cuviinţă că e MAI BINE? Apropo de privitul din toate unghiurile, ce-ai spune despre această perspectivă a versetelor din capitolul 4 al cărţii Efeseni: Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Spunem că ştim scripturile şi că drumul spre veşnicia lui Dumnezeu nu mai este o necunoscută pentru noi. Suntem cu siguranţă cu un picior în rai. Totuşi cum se face că inimile noastre, în loc să fie asemenea acelor grădini nemaipomenit de frumoase, pline flori, de miresme, de soare, bucurie şi pace arată mai degrabă ca nişte locuri părăsite, unde buruienile ţin loc de flori şi parcă nici soarele nu mai vrea să răsară? Cum se face că am pus lacăte peste lacăte şi Cristos este rugat să ocolească „grădina”, pentru că i-am pregătit camera de zi… unde e primit cu plăcere?

Cum se face că în inima noastră duhneşte a ură, a răzbunare şi amărăciune, că mânia şi cuvintele grele stau la linia de start, gata de întrecere?! Unde să mai fie loc de dragoste, de bunătatea şi blândeţea lui Cristos prin care să îi înconjurăm pe oameni, dacă noi cultivăm buruieni, pălămidă şi tufişuri cu ţepi?

Unde e Cristosul din inimă? De ce nu se vede El nici acolo, în adâncul inimii… darămite pe buze, pe chip? În loc, întâlninde-ne unii cu alţii, să ne propunem să-L vedem în cei din jur pe Cristos, nu avem ochi decât pentru cusururi şi diferenţe, greşeli şi neajunsuri!

Cristos a dispărut dintre noi… şi nu pentru că asta şi-ar dori, ci fiindcă noi L-am alungat pentru că inima ne e prea plină de sine! Dar Cristos încă mai aşteaptă să-L (RE)CHEMĂM să ne curăţească inimile, să stăpânească şi să străluească din plin. Şi abia aşteaptă să facă din noi şi mireasmă şi mireasă! Dar pentru asta inima… inima trebuie să i-o dăruim Lui ÎN ÎNTREGIME. Toată!

Şi cred că nu e refren mai potrivit care să se împletească cu rugăciunile noastre: Doamne, schimbă-mă acum, / Ce-a rămas transfomă-n scrum/Până când Te vezi doar Tu./ Arde tot ce-am ridicat/ Ca Tu să creşti… iar eu să scad/ Până când Te vezi doar Tu! (Slavic Vulpe)

Întoarce-te, Doamne, în inimile noastre şi domneşte în ele!

Iar atunci când noi nu putem fi plini de bunătate, iertare şi dragoste, ajută-ne Tu! Şi iertând şi iubind necondiţionat, ştiind că asta-ţi doreşti de la noi, astfel să Te onorăm!