Azi – în calendarul orthodox – se sărbătoresc cei 40 de mucenici. E interesant de ştiut povestea din spate a celor 40 de soldaţi care nu s-au dezis de Hristos, ba chiar au fost gata să îşi dea viaţa pentru El. Însă ceea ce umbreşte amintirea unui gest (pe care mulţi dintre noi nu l-ar face niciodată) este un obicei pe care nu-l voi considera potrivit şi nici de folos. Iată ce am citit în dimineaţa aceasta: „Obiceiul de a bea de Mucenici 40 sau 44 de pahare cu vin, la începutul anului agrar, este o reminescenţă a sărbătorilor bahice ale Antichităţii. Oamenii credeau că vinul băut de Măcinici se transformă, de-a lungul anului, în sânge şi putere de muncă.” (întreg articolul, interesant de altfel: http://www.mediafax.ro/cultura-media/crestinii-ii-sarbatoresc-luni-pe-sfintii-40-de-mucenici-13952816)
Nu vreau să mă opresc aici şi nici nu mi-am propus să arăt cu degetul înspre careva, ci doar să stârnesc niscaiva semne de întrebare. Pentru anul acesta mi-am dorit foarte mult claritate în toate domeniile vieţii mele, o minte limpede, netulburată mai ales de anumite soiuri de gânduri… Iar dorinţa aceasta a pornit de la o concluzie pe care am considerat-o cel puţin evidentă. De multe ori cred că nu mai ştim încotro ne e drumul, nu ştim când să ne mai oprim, suntem stăpâniţi de o veselie falsă, indusă şi neînţeleasă. Ne lipseşte claritatea minţii, o perspectivă certă, corectă, limpede şi desluşită asupra vieţii. Seninul din suflet este acoperit cu nori de îngrijorări, oboseală şi tristeţe. Nu mai ştim să ne bucurăm, nu mai ştim să ne bucurăm de rutina vieţii. Şi când spun rutină, mă gândesc în mod specific la lucrurile mărunte pe care le facem zilnic alături/împreună cu cei dragi.
Trăim într-o mahmureală, într-o îmbătare cu apă rece, o lume fantastică, imaginată de noi, unde minţile ne sunt amorţite de „tărie”, tăria cu care satan ne umple nu doar gurile, ci şi minţile. Adesea suntem luaţi de iureşul lumii în care trăim, nu mai ştim când sau unde s-au dus anii şi nu ne mai este la fel de limpede visul şi gândul veşniciei. M-am întrebat de ce… şi unul dintre motive a fost – consider eu – că atunci când ni s-a umplut paharul, n-am ştiut să ne vărsăm amarul în faţa lui Dumnezeu, ci ne-am băut singuri fierea, amarul, plângându-ne de milă (ca şi când doar noi am fi neînţeleşi, doar noi suferim). Pentru o minte limpede, pentru o viziune clară, o perspectivă senină, desluşită… este nevoie să ieşim din această stare de ameţeală şi amorţeală, de ceaţă. E nevoie să mergem pe propriile picioare, să hotărâm pentru noi (mai cu seama în privinţa a ceea ce gândim/credem), nelăsându-i pe alţii să ne dicteze cum să trăim, ci trecând totul prin filtrul personal (acordat cu cel al scripturii), luând viaţa în piept şi fiind gata să luptăm cu toată puterea.
Mă tem că nu întotdeauna suntem gata să plătim preţul, să facem tot ce ne stă în putere. Mă tem că există momente când nici măcar nu ne deranjează ceaţa care ne înconjoară. Mă mai tem că realizăm că ştim puţin – ca dovadă ceaţa în care trăim – dar nici nu suntem gata să oferim timp pentru a face lumină în toate cotloanele sufletului.
Şi dacă am ajuns unde am ajuns, este numai vina noastră. Putem fi afectaţi în multe feluri, însă nimeni nu poate să ne forţeze să gândim altceva decât hotărâm. Aşa că dorinţa mea este să vă doriţi din plin acea claritate şi limpezire de care cu toţii avem atât de mare nevoie. Prindeţi curaj. Nu mai lăsaţi cârma vieţii pe mâinile altora, risipiţi orice nor şi bucuraţi-vă din plin de seninatate şi claritate!
cămara sufletului 