Atenţie la preşuri!

Ce-ai ascuns ultima oara sub „preş”? A fost sentimenul acela de amărăciune? Te-a durut când prietena ta ţi-a răspuns într-un mod neaşteptat? Poate au fost sentimente de invidie faţă de o persoană apropiată sau poate că ai negat sentimentele tale din frica de a nu fi respins. Poate că nici tu nu ai avut curajul să-i spui prietenei tale tot adevărul, cum că de fapt nu-ţi place atât de mult (pe cât ai lăsat-o să creadă) rochia ei nouă. Sau poate ai ascuns „sub preş” teama aceea cum că prietenii tăi nu te vor înţelege, nu te vor accepta exact aşa cum eşti şi dacă  nu te vei conforma standardelor lor vei rămâne singru(ă) sau poate că e vorba de o persoană pe care n-ai putut s-o ierţi, deşi au trecut ani de când te-a jignit, te-a rănit.

Sunt multe astfel de lucruri pe care nu putem să le lăsăm sub un preş sau într-un sertar al minţii, crezând că dacă le vom da mai puţină atenţie sau chiar deloc, atunci probabil vom uita! Nu, e ca şi cum ai ascunde molii într-un pulover nou, de lână. Asta fac lucrurile pe care vrem să le ascundem sau de care noi vrem să ne ascundem! Ne rod, asemenea moliilor, pe dinăuntru. Sau, cum spunea cineva, arătăm ca şi cum cărăm în spinare toate aceste lucruri… zi de zi, clipă de clipă. Şi bineînţeles că toate acestea atârnă greu pe umerii noştri, sunt împovărătoare!

Sunt momente în care nu trebuie să ne conformăm, trebuie să fim noi! Mă gândesc la Iosif. Poate că mulţi ar spune că a fost o dovadă de laşitate fuga lui în faţa soţiei lui Potifar. Şi totuşi, a fost o adevărată dovadă de curaj. Avem noi un asemenea curaj în toate domeniile vieţii, în toate circumstanţele? Ba mai mult, mă gândesc la Isus care a avut curajul să vină înaintea lui Dumnezeu şi să spună: Tată, am înţeles ce-Ţi doreşti de la Mine, sunt gata să sufăr pentru oameni, înţeleg iubira Ta pentru ei, şi eu îi iubesc, sunt dispus să mă pun la dispoziţia lor până acolo încat să-mi dau chiar şi viaţa pentru ei.

Ordine în universul interior…

Astăzi fac ordine în universul meu interior. Nu ştiu dacă acea curăţenie de primăvară care a început (deşi mai stingher) e de vină pentru a mă simţi provocată să fac asta, dar îmi doresc, ce-i drept, să văd că toate lucrurile îmi sunt înţelese.

O curăţenie generală înseamnă să nu te ocupi de lucrurile superficiale, înseamnă să dai la o parte dulapuri, paturi, să deschizi ferestre şi să faci curat, să pui lucrurile în ordine… Ei bine, asta fac eu… doar că în universul meu interior dulapurile, paturile şi ferestrele au altă formă.

Un lucru extraordinar este că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii. Iată unul dintre motivele pentru care în viaţa noastră lucrurile trebuie puse în ordine… în mod constant… şi pentru asta este nevoie de o coborâre în universul interior… Cred ca m-a provocat si ce spunea Susanna Wesley: „Doamne, fă-mă să fiu incapabilă de odihnă sau mulţumire a minţii atunci când simt că Tu nu eşti mulţumit! Ajută-mă să-mi pun la punct toate socotelile pe care le am cu Tine… ”

A venit primăvara… grăbită, dornică să schimbe faţa pământului (şi a noastră). Privesc la zvâcnirile pământului care dă naştere unor frumuseţi nebănuite: iarbă, flori şi mă întreb ce vor aduce zvâcnirile ţărânii din mine… Ce va ieşi la iveală din adâncurile mele, ale sufletului…

Iată de ce îmi doresc să ştiu că tot ce este în adâncul meu e pus în ordine. Toate gândurile, toate sentimentele, toate întrebările, toate răspunsurile. Când toate acestea sunt luate de vâltoarea vieţii, trăim într-un haos. Nu mai ştim ce credem, nu mai ştim ce simţim, ce ne dorim, poate chiar cine suntem. Iată de ce cred eu că ar trebui mereu, constant să reaşezăm lucrurile în mintea noastră, în inima noastră, pentru ca nu care cumva într-un moment de haos să ajungem să luăm decizii greşite, să facem lucruri pe care să le regretăm. Trebuie să ştim care este ordinea priorităţilor noastre, care determină, de altfel, modul în care trăim, pentru ce trăim…

Scrisul între dor şi lene

Îmi amintesc de momente din viaţă, când fie mâna… fie gândurile… păreau de neoprit. Îmi amintesc de ore petrecute în şir…  de momente când scriam pe nerăsuflate şi când, dacă-aş fi putut, aş fi scris cum ambele mâini. Dar „valurile” acelea au trecut. Acum, până nu de mult, nici urmă de barcă, de vâsle… doar înconjurată de ţărmul uscat…

Adesea mi-am îmaginat inima în fel şi chip… şi nu doar o dată mi s-a părut că inima are formă de călimară în care ne înmuiem pana sufletului… şi doar aşa ajungem să punem pe hârtie gândurile, doar aşa dăm naştere lumii cuvintelor.

Însă, în iureşul acestei lumi, adesea am ajuns să văd cerneala uscată pe vârful peniţei mele, iar eu – fie parcă rămasă fără cuvinte fie păstrându-le doar pentru mine, în vistieria sufletului. M-am privit în ochi şi am descoperit că nu mai aveam vreme pentru aşteptările celor din jur, ci am preferat să aleg iar şi iar… timp pentru mine! Priorităţile, planurile şi activităţile mele nu mai cuprindeau şi scrisul… nici de dragul celor din jur, nici chiar de dorul scrisului care, pentru mulţi dintre cei cu astfel de afinităţi, poate deveni arzător şi dureros.

Aşa că  mi-am propus o autoanaliză… iar când am tras linia, am dedus că… sunt leneşă, că îmi ţin ascunse şi stăvilite abilităţile scriitoriceşti, că nu sunt gata să ofer încurajări şi cuvinte frumoase, resurse de putere şi curaj, o altă perspectivă asupra vieţii sau oportunitatea de a trece prin filtrul personal experienţe de viaţă (mai mult sau mai puţin însemnate). Şi, bineînşeles că n-am fost tare mândră de mine să mă văd aşa cum sunt, din moment ce credeam că iubesc, că preţuiesc oamenii şi că aş face orice pentru ei!

Pe de altă parte dorul de scris, de împărtăşit… părea să devină tot mai stringent… devenind ca un ecou care răsuna în contratimp cu planurile mele. Aşa că nu mi-a trebuit mult până când să prind curaj să cer mai mult de la mine… să revin pe cărarea mea şi să fiu gata să ofer din puţinul pe care eu l-am descoperit… Atât de aşteptat totuşi… de unii! Şi-uite-aşa am hotărât să nu mai fiu leneşă, ci să fiu gata să împart cu voi micile sau marile comori pe care le-am descoperit şi le-am ascuns în adâncul fiinţei mele. Dar acum aleg să nu mai tac, ci să împart din „Comoara” mea…

Aleg să nu mai fiu leneşă, ci să (re)devin harnică în a oferi din comorile deja descoperite sau pe care sunt pe cale să le aflu… Vreau să împărtăşesc cu voi tot ce ştiu şi-am învăţat, ce-am descoperit de la alţii (oameni remarcabili de care m-am înconjurat sau pe care i-am cunoscut, oameni din spatele cărţilor pe care le-am citit şi pe care mi le-am asumat). Vreau să fiu la rându-mi o carte deschisă şi să fiu, să devin mai mult, pentru a avea mai mult de oferit!

Aş vrea să scriu din preaplinul inimii, să împărtăşesc din ceea ce abundă în sufletul meu şi să inspir bucurie, curaj, tărie, cer şi, dincolo de cuvintele mele să poată fi zărit Cel care este  în centrul vieţii mele!

Tot ce îmi rămâne este să mă încred în El că îmi va ajuta să mă responsabilizez, să mă hărnicesc, să mă dedic şi rededic scrisului şi oamenilor şi să devin ceea ce se aşteaptă să fiu… pe măsura a ceea ce a investit în mine şi pe măsura harului Său.

Doamne, ajută! Doamne, dă-mi izbândă!

 

De Ziua Mondială a Scriitorilor…

Poate unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-a creat Dumnezeu sunt pana şi călimara cu cerneală… Deşi “modernizate” şi înlocuite cu te miri ce noi alte instrumente de scris… ce mă bucură este că s-a scris şi că încă se mai scrie.

Nu pot să îmi imaginez cum ar fi arătat viaţa noastră fără bibliotecile lumii, fără cărţile atât de preţioase şi de neînlocuit, mai cu seamă că trăim vremurile în care se tinde înspre acolo!

Am prins drag de carte destul de devreme, dar pasiunea pentru citit cu nesaţ şi scris cu inimă deopotrivă… a încolţit ceva mai târziu. Datorez mult din ceea ce sunt acelor scriitori care au pus în cuvinte inima lor, adevărul pe care ei l-au descoperit şi ceea ce i-a însufleţit de-a lungul vieţii.

Aşa că… într-o zi ca aceasta le mulţumesc scriitorilor care m-au ajutat să pun cărămizi în construirea forului meu interior. Scriitori de pretutindeni… ai tuturor timpurilor… Scriitori care au avut poate doar câţiva cititori, dar pe care eu i-am considerat valoroşi în dreptul meu şi, totodată, scriitori scriitori cu renume, ale căror lucrări au fost traduse în zeci de limbi. Le apreciez astăzi – o dată în plus – toate eforturile, inima din spatele cărţilor, din spatele cuvintelor lor pe care le-am savurat, le-am încercuit, le-am memorat, cuvinte care mi-au dat aripi, care m-au crescut.

Şi cele mai alese mulţumiri le îndrept spre Scriitorul Scriitorilor, Cel care a creat Cuvântul, fără de c

are nu aş fi fost şi n-aş fi devenit nimic. Voi rămâne veşnic îndrăgostită de cea mai fascinantă Carte a Sa, dimpreună cu toate cărţile care îmi vor fi apropiat inima de Cer şi de oameni!

Cu reverenţă, sper să vă calc pe urme… cu smerenie împletită cu mult curaj, lăsând în urma mea cuvinte preţioase şi de bine, cuvinte care deopotrivă să ascundă şi să dezvăluie cele mai mari comori din univers!