(Re)trăirile noastre 2

Îmi amintesc de acel cântec din copilărie: „Mintea ta e ca o moară care macină mereu/Gânduri bune, gânduri rele ştii doar tu şi Dumnezeu”. Şi refrenul suna aşa: „Păzeşte-ţi mintea că doar prin ea/Ai viaţă bună sau viaţă rea”. Şi versurile continuă. Viteza cu care mintea noastră dă naştere unor gânduri, felul în care le selectăm sau nu, modul în care ne lăsăm mintea umplută de fel şi fel de îngrijorări determină cum ne trăim viaţa. Când retrăim scenariile închipuite, pe lângă faptul că pierdem timp preţios, mai pierdem şi starea de bine şi, aşa cum spuneam, prezentul ne este umbrit: adică în loc să ne bucurăm de ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, de ceea ce avem, de sănătate, de cei dragi, de micile bucurii ale vieţii, noi pierdem momente preţioase, pierdem esenţialul… gândindu-ne la ceva ce s-ar putea întâmpla.

Poate că, dacă ne-am focaliza mai mult pe credinţa pe care o avem pentru a fi mereu proaspătă şi crescândă şi-am fi permanent preocupaţi de asta, n-am mai avea timp de pierdut îngrijorându-ne şi retrăind scenarii închipuite. Astfel că a venit timpul să uităm de îngrijorări şi să-i dăm credinţei locul potrivit în viaţa noastră.

Când vine vorba de persoanele din jurul nostru, trebuie să recunoaştem că nu ne place când le vedem că se plâng de trecut, de cât de greu le-a fost de-a lungul vieţii, dar ne-ar plăcea să îi auzim pe oameni recunoscători pentru ceea ce au, pentru ceea ce le oferă Dumnezeu în prezent.

Cu siguranţă la fel gândesc şi ceilalţi despre noi. Se aşteaptă să fim bucuroşi, mulţumiţi şi recunoscători pentru ceea ce avem, pentru ceea ce suntem. Ar trebui, aşadar, să învăţăm cum şi când să conjugăm acest verb la persoana I singular, mai cu seamă forma negativă!

Doamne, ajută-mă să nu retrăiesc momente din trecutul meu care mă întristează şi mă ţin departe de Tine, dar ajută-mă să nu uit niciodată că mi-ai fost alături în fiecare clipă şi să nu uit lecţiile de viaţă primite… pentru a trăi mai frumos!

(Re)trăirile noastre 1

De curând am învăţat o lecţie de care vreau să-mi amintesc de-a lungul vieţii. Se ştie că limba vorbită de moldovenii de peste Prut are numite „nuanţe” mult diferite de limba română. Recent am auzit şi eu pentru prima dată de expresia „nu retrăiţi” cu un sens mult mai diferit de sensul la care ne gândim noi iniţial atunci când auzim sau rostim verbul „a retrăi”.

Mărturisesc că am fost surprinsă când mi s-a explicat că sfatul „nu retrăiţi” înseamnă, de fapt, „nu vă îngrijoraţi, fiţi liniştiţi”. Dintr-o anumită perspectivă, cred că, în acest context, „nu retrăiţi” nuanţează chiar mai bine mesajul pe care vrem să-l transmitem. Atunci când ne îngrijorăm, cel puţin la nivelul imaginaţiei retrăim în avans o situaţie care se prea poate să nu se întâmple niciodată. Şi trăim intens acele momente, de cele mai multe ori  pe baza unei preconcepţii, a unei experienţe din trecut, a unei frici sau chiar pe baza lipsei credinţei. Investim timp, resurse şi s-ar putea ca din tot ce ne-a trecut prin minte să nu se întâmple nimic, pentru că viaţa capătă adesea întorsături neaşteptate.

Uneori ajungem la câte o răscruce de drumuri şi ne este greu să mergem mai departe de teamă să nu care cumva să greşim… aşa că ne oprim, ne imaginăm unul sau chiar mai multe scenarii, de cele mai multe ori cu final nefericit şi tindem să trăim şi chiar să retrăim acele scenarii, în mintea noastră, asta ocupându-ne foarte mult din timp, descurajându-ne, defocalizându-ne, distrăgându-ne atenţia. Şi uite‑aşa putem pierde ore, zile şi chiar ani din viaţă pentru că alegem mai degrabă să retrăim la nesfârşit la nivelul minţii ceva ce s-ar putea să nu se întâmple niciodată. Poate cel mai dureros motiv dintre toate este lipsa credinţei sau o credinţă prea măruntă pentru a merge mai departe fără să ne îngrijorăm, fără să retrăim la nesfârşit nişte scenarii urzite în mintea noastră. Atunci când vom învăţa să avem încredere în Dumnezeu, să ne bazăm pe El, nu ne vom mai grăbi într-atât să mergem pe traseul creionat de neîncredere şi descurajare.

Este important ca, în loc să retrăim, în mintea noastră, ceva ce s-ar putea să se întâmple sau nu, să ne umplem mintea cu alte gânduri, cu promisiunile lui Dumnezeu sau ne putem aminti de atâtea şi atâtea momente în care ne-am putut baza pe Dumnezeu, când ajutorul Său a fost de mare preţ pentru noi.

Spuneam că se prea poate ca unul dintre motivele pentru care ne îngrijorăm să fie nişte experienţe mai puţin plăcute sau chiar negative, din trecut. Şi ne tot amintim şi retăim la nesfârşit acele momente fără să ne mai desprindem de trecut. Lăsăm ca acele tristeţi sau suferinţe să ne umbreascăprezentul sau chiar viitorul şi să ne zdruncine până şi fărâma de credinţă pe care o avem.

Faptul că alegem să retrăim acele momente care ne-au afectat în trecut, că nu avem curajul să oprim acele gânduri ne afectează chiar mai mult şi „a retrăi” se traduce prin a provoca  mai multă suferinţă, a fura bucuria şi speranţa şi a ne micşora credinţa.

Însă este dureros că procedând astfel, de fapt, îl jignim pe Dumnezeu! Dacă în trecut am avut parte de lipsuri, de greutăţi, de boli, de evenimente care ne-au întristat, dar acum ne este mult mai bine decât atunci (poate ne-am însănătoşit, problemele s-au rezolvat cel puţin parţial, am avut parte de nenumărate minuni şi bucurii… nu merită să ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu? A trăi în trecut înseamnă a-L desconsidera pe Dumnezeu pentru ce şi cât a făcut pentru noi în tot acest timp.

Iertarea noastră cea de toate zilele

Dacă mi s-ar cere un sinonim atât pentru căsătorie/familie cât și pentru prietenie, acela ar fi iertare.

Pentru că nu poți iubi fără să ierți și nici nu poți ierta cu adevărat fără să iubești mai întâi.

Becky Kelley – Where’s the Line to See Jesus

Cum Îl vede Napoleon pe Hristos

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: să-L privim pe Hristos prin ochii lui Napoleon. El mărturisea:

Cunosc oameni; şi vă spun că Isus Hristos nu este doar un om. Numai o minte superficială poate vedea vreo asemănare între Hristos şi întemeietorii de imperii sau zeii altor religii. Această asemănare NU există însă… În Persoana lui Hristos, totul mă uimeşte. Spiritul Său mă înfioară, iar voinţa Sa mă pune în încurcătură. Între El şi orice altă persoană din istorie nu există nici un termen de comparaţie. El este într-adevăr o Fiinţă unică. Ideile şi sentimentele Lui, adevărul pe care El l-a vestit, modul Său de a convinge, nu pot fi explicate nici prin organizare umană şi nici prin simpla natură a lucrurilor…

Cu cât mă apropii mai mult de El şi cu cât Îl cercetez mai atent, cu atât mai mult imaginea Lui mă depăşeşte, ea rămâne măreaţă, de o splendoare copleşitoare. Religia Sa este o revelaţie a unei inteligenţe ce nu poate fi umană… Nimeni nu poate găsi undeva o imitaţie a exemplului vieţii Sale… Caut în zadar să găsesc în istorie ceva să fie asemenea Persoanei lui Isus Hristos şi Evangheliei Lui. Nici istoria, nici umanitatea, nici epocile sau natura nu îmi pot oferi ceva cu care să-L pot compara sau explica. În El, totul este extraordinar.

Ţară, ţară, vrem ostaşi!

Cred că cei mai mulţi dintre noi ne amintim cu drag de unul dintre jocurile preferate din copilărie. Este vorba de Ţară, ţară, vrem ostaşi! Ne plăcea să fim cât mai mulţi, să ne luăm la întrecere şi, evident, ne plăcea să câştigăm.

Mi-am reamintit zilele acestea de jocul cu pricina şi mi-a răsunat în minte ca un ecou: Ţară, ţară, vrem ostaşi!

1 Decembrie a trecut, deşi cu vuiet mare. S-a făcut mare tam-tam şi am fost – pot spune – chiar agasaţi de acei comercianţii care voiau să îşi vândă produsele şi, de asemenea, mass-media a ştiut să pună punctul pe i, în felul care o caracterizează. Pentru o zi… toţi s-au mândrit că sunt români, toţi au declarat că îşi iubesc patria, toţi s-au lăudat cu frumoasa lor ţară, România, şi au văzut în această zi un prilej de a petrece… fiecare în felul lui.

Nu mi-am propus să judec pe nimeni. Mă întreb cum se face că deja s-a stins patriotismul românilor de pretutindeni, cum se face că în loc de aplauze şi mâini ridicate… s-au tranformat toate în degete întreptate ba înspre autorităţi, ba înspre cei care ne conduc ţara, ba înspre unii că sunt prea bogaţi, ba spre alţii… că nu le pasă! Şi tot aşa, avem liste întregi cu persoane şi motive pentru care suntem nemulţumiţi şi revoltaţi şi… ne e ruşine că ne numim români!

Mereu am spus-o că, de felul în care arată România… nu sunt vinovaţi doar cei care ne conduc, autorităţile sau cei cărora nu le pasă. Mă tem că şi noi facem parte tot din categoria celor cărora nu le pasă!

Ştim foarte bine să arătăm cu degetul, să găsim vinovaţi, să dăm vina pe alţii şi să uităm de noi, însă trecem cu vederea că şi în dreptul nostru sunt atâtea responsabilităţi neluate în seamă.

În primul rând… îi judecăm pe românii de lângă noi, care fac tot felul de rele. Dar ne-am întrebat dacă au văzut ceva bun în viaţa noastră sau, dacă nu cumva, am fost şi noi o influenţă negativă pentru ei? Şi chiar dacă nu noi suntem cei care mint, înşeală, jefuiesc bănci sau orice altceva… nu e suficient să nu facem aceste aşa-zis păcate grave! Simplul fapt că ne văd veşnic nemulţumiţi (poate chiar într-un mod special de ţara noastră), că ne văd aşi când vine vorba de critică sau alte astfel de obiceiuri pe care noi le considerăm mai puţin dăunătoare, ei bine uite că sunt dăunătoare şi că pot să influenţeze negativ viaţa cuiva.

Aşa că, dacă ne simţim cu musca pe căciulă pentru un oricare astfel de obicei, şi bine-am face să ne simţim, atunci să ne şi asumăm vinovăţia pentru felul în care arată România. Şi, până la urmă, nimic din ce se întâmplă în ţara noastră nu ar trebui să ne conducă viaţa. Ce se întâmplă sunt pur şi simplu circumstanţe şi suntem chemaţi să trăim independent de ele! Ce se întâmplă în ţară nu ne împiedică să fim mai credincioşi, mai sfinţi, mai aproape de Dumnezeu, ba dimpotrivă (cred că depindem mai mult de El acum).