Tu cum eşti aşteptat?

Tare mi-aş fi dorit să pot spune că e pimăvară, că am veşti bune, că e cald, dar mai avem puţin de aşteptat până când primăvra îşi va intra în drepturi.

Cu cine am stat de vorbă în ultima vreme, fiecare a pomenit cumva de faptul că aşteaptă cu nerăbdare  primăvara. Şi toţi ne încurajăm că nu mai este mult şi natura va prinde viaţă, iar noi ne vom bucura din plin de măreţia şi beneficiile ei.

Dar, pe de altă parte, în minte mea s-a cuibărit un gând care a germinat în acest context al venirii primăverii şi al faptului că este atât de dorită. M-am întrebat aşadar… cât de dorită este prezenţa mea printre cei din jur sau reversul… cât de aşteptată şi dorită este venirea şi prezenţa oamenilor din jurul meu… pentru mine?! Dacă ar fi să le compare cu sentimental care ne încearcă  pe noi, acum când aşteptăm cu nerăbdare primăra, oare cât de mare este diferenţa?

Şi îţi mărturisesc că această întrebare m-a pus şi mai mult pe gânduri, determinându-mă să-mi analizez propria persoană, dar şi relaţia mea cu cei din jur, pentru a mă asigura de eliminaea oricărei greşeli.

M-am gândit foarte mult la faptul că adesea, ne justificăm spunând că nu trebuie să dorim prezenţa unora şi că nu trebuie să ne placă, pentru că mulţi oameni sunt greu de iubit, chiar nu merită dragostea noastră din moment ce ei ne doresc sau chiar ne fac rău. Am fost foarte marcată de perspective lui rick Warren în această privinţă. Oamenii cei mai greu de iubit sunt cei care au cea mai mare nevoie de dragostea noastră. Aşa că oricât de mult ar semăna cu îmbrăţişarea unui arici sau cactus, acest act al îmbrăţişării şi apropierii de aceşti semeni ai noştri, este ceea ce trebuie să facem. Asta este aşteptarea lui Dumezeu din partea noastră.

Singurul lucru pe care am putea să-l facem este să fim măcar noi oameni uşor de iubit… dat fiind că atitudinile, sentimentele, cuvintele şi faptele noastre ne dovedesc dragostea, preţuirea şi faptul că am înţeles cum  îşi doreşte Dumnezeu să trăim printre oameni.

N‑am să spun mai mult pentru că vreau ca provocarea cu care te întâmpin astăzi să fie chiar aceasta: să te întrebi, într-un moment de linişte, cât de aşteptată este prezenţa ta în familie, printre prieteni, la serviciu, în biserică, oriunde şi, deopotrivă, cum priveşti tu prezenţa celor din jurul tău?!

Dumnezeu să ne ajute să ne facem o evaluare corectă şi să fim gata să iubim şi să ne lăsăm iubiţi de cei din jur până-ntr-acolo încât prezenţa noastră şi a celorlalţi să fie preţioasă şi aşteptată… aşa cum aşteptăm noi, acum, primăvara!

Respect pentru viaţă

Primul gând care mi-a venit în minte auzind de sintagma „respect pentru viaţă” a fost că, din momentul în care Dumnezeu ne-a oferit viaţa, a făcut-o cu o aşteptare: aceea de a ne preţui şi respecta viaţa… Ceea ce poartă în substrat invitaţia de a face din fiecare zi un timp pe care să-l petrecem cu onoare şi recunoştinţă, când pe genunchi, când cu privirile aţintite spre cer, însă întotdeauna cu fruntea sus, gândindu-ne că nu ne-am făcut de ruşine Creatorul.

Respect pentru viaţă se mai poate traduce prin „aleg să trăiesc o altfel de viaţă, mi-o asum şi sunt gata să dau tot ce e mai bun din mine pentru ca, la sfârşitul fiecărei zile, să pot spune: nu am trăit în zadar.” Şi asta înseamnă că viaţa noastră este valoroasă în măsura în care avem ceva de oferit, când atragem în jurul nostru şi alţi oameni care văd ceva… deosebit, diferit, în noi.

Şi respect pentru viaţă… mai înseamnă să trăieşti pe măsura puterilor Creatorului şi nu prin propriile puteri. Parcă de prea multe ori am auzit scuza că nu putem avea o altfel de viaţă… dar asta e „valabil” doar dacă acesta este reperul nostru: propriile puteri. Dar noi am fost creaţi pentru mult mai mult. Am spus-o şi am s-o repet ori de câte ori voi avea ocazia (pentru că şi eu am învăţat de la alţii acest principiu măreţ), avem la dispoziţia noastră în fiecare zi, în fiecare moment… aceeaşi putere care L-a înviat pe Domnul Isus din morţi… Prin această Putere suntem chemaţi să trăim o viaţă veritabilă, o „viaţă de cer, nu o viaţă de pământ”, cum spunea chiar ieri unul dintre oamenii pe care eu îi admir foarte mult, şi de la care am (avut) multe de învăţat, prezbiterul Codruţ Ciubotari.

Respect pentru viaţă… înseamnă şi să urmezi un vis dumnezeiesc, adică cel pe care Dumnezeu l-a intenţionat pentru tine şi nu… un vis banal, ceva la îndemâna oricui. Suntem chemaţi să trăim o viaţă reflectată de Dumnezeu, una plină de semnificaţie, de onoare şi, în acelaşi timp, o viaţă onorată de cei din preajmă.

Aş da să mai scriu, dar… mă gândesc să mă opresc o clipă şi să meditez la ceea ce tocmai am scris… Sunt nişte adevăruri care mă obligă la rectificări, ajustări şi îmbunătăţiri… în ceea ce priveşte propria viaţă… Aşa că aleg să tac acum şi să meditez mai mult la mine, aşa cum aş vrea şi ar trebui să fiu… dacă, într-adevăr îmi respect viaţa!