Ţară, ţară, vrem ostaşi!

Cred că cei mai mulţi dintre noi ne amintim cu drag de unul dintre jocurile preferate din copilărie. Este vorba de Ţară, ţară, vrem ostaşi! Ne plăcea să fim cât mai mulţi, să ne luăm la întrecere şi, evident, ne plăcea să câştigăm.

Mi-am reamintit zilele acestea de jocul cu pricina şi mi-a răsunat în minte ca un ecou: Ţară, ţară, vrem ostaşi!

1 Decembrie a trecut, deşi cu vuiet mare. S-a făcut mare tam-tam şi am fost – pot spune – chiar agasaţi de acei comercianţii care voiau să îşi vândă produsele şi, de asemenea, mass-media a ştiut să pună punctul pe i, în felul care o caracterizează. Pentru o zi… toţi s-au mândrit că sunt români, toţi au declarat că îşi iubesc patria, toţi s-au lăudat cu frumoasa lor ţară, România, şi au văzut în această zi un prilej de a petrece… fiecare în felul lui.

Nu mi-am propus să judec pe nimeni. Mă întreb cum se face că deja s-a stins patriotismul românilor de pretutindeni, cum se face că în loc de aplauze şi mâini ridicate… s-au tranformat toate în degete întreptate ba înspre autorităţi, ba înspre cei care ne conduc ţara, ba înspre unii că sunt prea bogaţi, ba spre alţii… că nu le pasă! Şi tot aşa, avem liste întregi cu persoane şi motive pentru care suntem nemulţumiţi şi revoltaţi şi… ne e ruşine că ne numim români!

Mereu am spus-o că, de felul în care arată România… nu sunt vinovaţi doar cei care ne conduc, autorităţile sau cei cărora nu le pasă. Mă tem că şi noi facem parte tot din categoria celor cărora nu le pasă!

Ştim foarte bine să arătăm cu degetul, să găsim vinovaţi, să dăm vina pe alţii şi să uităm de noi, însă trecem cu vederea că şi în dreptul nostru sunt atâtea responsabilităţi neluate în seamă.

În primul rând… îi judecăm pe românii de lângă noi, care fac tot felul de rele. Dar ne-am întrebat dacă au văzut ceva bun în viaţa noastră sau, dacă nu cumva, am fost şi noi o influenţă negativă pentru ei? Şi chiar dacă nu noi suntem cei care mint, înşeală, jefuiesc bănci sau orice altceva… nu e suficient să nu facem aceste aşa-zis păcate grave! Simplul fapt că ne văd veşnic nemulţumiţi (poate chiar într-un mod special de ţara noastră), că ne văd aşi când vine vorba de critică sau alte astfel de obiceiuri pe care noi le considerăm mai puţin dăunătoare, ei bine uite că sunt dăunătoare şi că pot să influenţeze negativ viaţa cuiva.

Aşa că, dacă ne simţim cu musca pe căciulă pentru un oricare astfel de obicei, şi bine-am face să ne simţim, atunci să ne şi asumăm vinovăţia pentru felul în care arată România. Şi, până la urmă, nimic din ce se întâmplă în ţara noastră nu ar trebui să ne conducă viaţa. Ce se întâmplă sunt pur şi simplu circumstanţe şi suntem chemaţi să trăim independent de ele! Ce se întâmplă în ţară nu ne împiedică să fim mai credincioşi, mai sfinţi, mai aproape de Dumnezeu, ba dimpotrivă (cred că depindem mai mult de El acum).

De Ziua Mondială a Scriitorilor…

Poate unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-a creat Dumnezeu sunt pana şi călimara cu cerneală… Deşi “modernizate” şi înlocuite cu te miri ce noi alte instrumente de scris… ce mă bucură este că s-a scris şi că încă se mai scrie.

Nu pot să îmi imaginez cum ar fi arătat viaţa noastră fără bibliotecile lumii, fără cărţile atât de preţioase şi de neînlocuit, mai cu seamă că trăim vremurile în care se tinde înspre acolo!

Am prins drag de carte destul de devreme, dar pasiunea pentru citit cu nesaţ şi scris cu inimă deopotrivă… a încolţit ceva mai târziu. Datorez mult din ceea ce sunt acelor scriitori care au pus în cuvinte inima lor, adevărul pe care ei l-au descoperit şi ceea ce i-a însufleţit de-a lungul vieţii.

Aşa că… într-o zi ca aceasta le mulţumesc scriitorilor care m-au ajutat să pun cărămizi în construirea forului meu interior. Scriitori de pretutindeni… ai tuturor timpurilor… Scriitori care au avut poate doar câţiva cititori, dar pe care eu i-am considerat valoroşi în dreptul meu şi, totodată, scriitori scriitori cu renume, ale căror lucrări au fost traduse în zeci de limbi. Le apreciez astăzi – o dată în plus – toate eforturile, inima din spatele cărţilor, din spatele cuvintelor lor pe care le-am savurat, le-am încercuit, le-am memorat, cuvinte care mi-au dat aripi, care m-au crescut.

Şi cele mai alese mulţumiri le îndrept spre Scriitorul Scriitorilor, Cel care a creat Cuvântul, fără de c

are nu aş fi fost şi n-aş fi devenit nimic. Voi rămâne veşnic îndrăgostită de cea mai fascinantă Carte a Sa, dimpreună cu toate cărţile care îmi vor fi apropiat inima de Cer şi de oameni!

Cu reverenţă, sper să vă calc pe urme… cu smerenie împletită cu mult curaj, lăsând în urma mea cuvinte preţioase şi de bine, cuvinte care deopotrivă să ascundă şi să dezvăluie cele mai mari comori din univers!

Scrisoare deschisă

Pentru o perioadă am lipsit din lumea virtuală, însă absenţa mi-e motivată, cel puţin din punctul meu de vedere. Asta nu înseamnă că voi nu sunteţi importanţi, dar înseamnă că a fost decizia cea mai potrivită şi corectă. Dar, partea bună a fost că aşa am putut să văd ce însemn pentru unii dintre voi, şi aici mă refer la cititorii mei fideli. M-am bucurat aşa de mult de mailurile, mesajele şi telefoanele prin care mi-aţi spus că îmi simţiţi lipsa… Asta m-a pus o dată în plus pe gânduri.

Poate că unii (cei care nu mă cunoaşteţi) vă întrebaţi de ce scriu. Sincer, adesea aş prefera mai degrabă să petrec timpul citind o carte bună decât scriind, însă am înţeles (şi aici au avut un rol foarte important mentorii şi persoanele cu influenţă şi autoritate din viaţa mea) că trebuie să-mi fac partea mea, să fiu de folos atât cât mă pricep, în măsura în care s-a investit în mine, atât cât mă ţine plapuma, în ideea că nu am experienţa de-o viaţă a unor scriitori de 50-70… de ani. Deci nu scriu cu pretenţia că am o experienţă vastă, că sunt mai deşteaptă ca voi sau că am vreun merit. Dimpotrivă, sper să mă percepeţi aşa cum sunt eu: cu neajunsurile, minusurile şi limitările mele, iar Dumnezeu cu compensaţiile.

Deci, dacă este vorba de vreun merit, acelea nu-mi aparţin! Lui I se cuvin toate laudele! Într-o anume privinţă semăn cu Moise (şi-aici mă refer la bâlbâielile mele, şi cele… la propriu şi cele la figurat). Dar eu vin cu disponibilitatea mea, după principiul cui i se iartă mult, iubeşte mult!

Aşa că spun „PREZENT!” şi sper să găsiţi de bine, de folos, de interes şi de bun augur cele ce veţi citi pe paginile de internet pe unde mă perind! Vă mulţumesc pentru creditul pe care mi-l daţi! Mă onorează, dar asta nu înseamnă că voi face rabat de la ceea ce ştiu şi cred despre mine.

Stâlpi de rezistenţă

Nu la întâmplare am postat zilele trecute una dintre rugăciunile lui Aiden Wilson Tozer, o rugăciune potrivită pentru vremurile în care trăim, vremuri în care vocile oamenilor sunt mai stridente decât vocea lui Dumnezeu. Se vorbeşte la nesfârşit despre criză, despre măsurile mult prea aspre date de politicieni pentru a scoate ţara din impas. Noi îi ascultăm pe ei, pe specialişti, pe cei care se pregătesc de greve. Şi ne dăm şi noi cu părerea, îi ostoim pe cei greşiţi şi, dacă ne-ar sta în putere, am da orice să putem face noi dreptate. Şi în tot acest tumult, în acest vacarm ne este greu să mai auzim vocea lui Dumnezeu, Cel care spune: “Voi staţi liniştiţi! Sunteţi ai mei! Eu vă port de grijă!” Însă această asigurare pe care ne-o dă Dumnezeu trece pe lângă urechile nostre asurzite de refrenul crizei.

Suntem creştini? Pentru noi lucrurile ar trebui să fie altfel! Ar trebui să fim stâlpi de rezistenţă când tot acest cutremur al vremurilor loveşte în plin în oamenii din jurul nostru. Nu suntem chemaţi să fim fricoşi, să plângem de teamă că nu vom avea ce mânca sau că nu vom rezista. Ba vom rezista prin puterea pe care o primim de la Dumnezeu.

Am spus-o şi-am s-o repet mereu, pentru că şi mie mi-a fost de folos când mi s-a amintit asta: aceeaşi putere pe care Dumnezeu a folosit-o ca să-L învieze din morţi pe Isus, aceeaşi putere ne este pusă la dispoziţie astăzi ca să fim stâlpi de rezistenţă, turnuri de scăpare în aceste vremuri în care nu criza, ci Dumnezeu ar trebui să vorbească prin noi, prin Cuvântul Lui.

Te încurajez ca astăzi să-ţi ridici privirile de pe circumstanţele în care te afli şi să priveşti la Dumnezeu. Lasă ca glasul Lui să fie mai puternic decât orice glas al acestei lumi.

Azi e ziua cea mai potrivită să fii puternic, să înveţi se te bazezi pe Dumnezeu, să-L crezi pe cuvânt atunci când îţi spune că este în control, că eşti sub privirile Sale! Suntem chemaţi să trăim prin credinţă. Chiar şi în vremuri de criză!

Graduarea noastră

Zilele trecute mai mulţi studenţi au fost la cursul festiv îmbrăcaţi în robe şi cu tichii pe cap. Cu emoţii, cu păreri de rău… dar şi gata de zbor spre o nouă etapă a vieţii, au intonat cântecul Gaudeamus… Un eveniment important prin care am trecut toţi sau urmează să trecem. Dar, până la urmă, şi ziua cursului festiv trece şi apar alte evenimente în viaţa noastră.

Şi ne întrebăm… până la urmă care o fi cel mai important eveniment din viaţa noastră? Cred că cel mai important moment este momentul gradurării noastre în şcoala lui Hristos, graduare care va avea loc nu în aula unei universităţi, ci în sala mare a cerului! Acolo nu vor străluci robele noastre, ci trupurile de slavă, nu tichiile vor fi cele puse pe cap, ci cununile promise. Dar până la graduare, viaţa devine o sumă de examene, de lecţii pe care le primim, de momente care să ne formeze şi să ne modeleze. Aşa că fiecare „examen cu o dificultate ridicată” nu ar trebui să ne sperie, ci să ne motiveze având în vedere momentul pe care poate iniţial l-am numi final, dar care, de fapt, este momentul unui nou început: momentul graduării.

Pe băncile şcolii lui Hristos lucrurile sunt altfel, cunoaşterea (lui Dumnezeu şi a vieţii) devine fascinantă şi suntem cu totul absorbiţi de studiul Scripturii. Şi când mă gândesc la momentul final, la ziua cursului festiv, adică la momentul în care Marele nostru Învăţător, ne va încununa şi ne va aduce în faţa Celei mai Minunate Fiinţe din univers: Dumnezeu!

Protagonistul zilei: soarele

Îmi închipui că astăzi toată lumea vorbeşte despre soare. Au trecut prea multe zile în care soarele nu şi-a făcut deloc simţită prezenţa. Au fost atâtea zile de ploi, atâtea zile în care nu s a vorbit decât despre ape care inundă case, terenuri, localităţi întregi. Am rămas încremeniţi în faţa apelor atât de puternice… mai puternice decât noi.

Mă întreb dacă am aruncat o privire dincolo de ape, dacă ne-am gândit la întristarea lui Dumnezeu, la motivul pentru care a îngăduit ca apele să-şi spună cuvântul şi mă mai întreb de cât timp avem nevoie ca să uităm tot ce s-a întâmplat în zilele acestea. Probabil cei mai afectaţi vor uita cel mai greu, dar şi noi, cei care doar am fost înspăimântaţi de ce s-a întâmplat în jurul nostru, am face bine să păstrăm vie, în minte, amintirea evenimentelor din zilele trecute. Dacă am încercat să ne punem în postura celor care şi-au pierdut casele, toată agoniseala, cred că am fost suficient de bine scuturaţi ca să nu mai amânăm o autoanaliză, o autoevaluare. Sunt atâtea lucruri care ar trebui să intre într-un proces de schimbare, de transformare… Sunt aşa de puţine trăsăturile lui Dumnezeu imprimate în noi…

Evenimentele din aceste zile nu s-au ridicat la nivelul celor din anii trecuţi, când am avut de-a face cu un potop veritabil, însă cred că de data aceasta Dumnezeu a fost blând cu noi, poate prea blând comparativ cu ce merităm uneori… Şi ca dovadă… protagonistul zilei: soarele, de lumina căruia parcă ne bucurăm astăzi mai mult decât niciodată, străluceşte. Cerul e destul de senin. Acum… după atâţia nori negri… ne amintim să privim soarele şi rămânem uimiţi – de data aceasta – de frumuseţea lui, a cerului. Doamne, ştiu că dincolo de apele acestea a fost întristarea Ta.