(Re)trăirile noastre 2

Îmi amintesc de acel cântec din copilărie: „Mintea ta e ca o moară care macină mereu/Gânduri bune, gânduri rele ştii doar tu şi Dumnezeu”. Şi refrenul suna aşa: „Păzeşte-ţi mintea că doar prin ea/Ai viaţă bună sau viaţă rea”. Şi versurile continuă. Viteza cu care mintea noastră dă naştere unor gânduri, felul în care le selectăm sau nu, modul în care ne lăsăm mintea umplută de fel şi fel de îngrijorări determină cum ne trăim viaţa. Când retrăim scenariile închipuite, pe lângă faptul că pierdem timp preţios, mai pierdem şi starea de bine şi, aşa cum spuneam, prezentul ne este umbrit: adică în loc să ne bucurăm de ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, de ceea ce avem, de sănătate, de cei dragi, de micile bucurii ale vieţii, noi pierdem momente preţioase, pierdem esenţialul… gândindu-ne la ceva ce s-ar putea întâmpla.

Poate că, dacă ne-am focaliza mai mult pe credinţa pe care o avem pentru a fi mereu proaspătă şi crescândă şi-am fi permanent preocupaţi de asta, n-am mai avea timp de pierdut îngrijorându-ne şi retrăind scenarii închipuite. Astfel că a venit timpul să uităm de îngrijorări şi să-i dăm credinţei locul potrivit în viaţa noastră.

Când vine vorba de persoanele din jurul nostru, trebuie să recunoaştem că nu ne place când le vedem că se plâng de trecut, de cât de greu le-a fost de-a lungul vieţii, dar ne-ar plăcea să îi auzim pe oameni recunoscători pentru ceea ce au, pentru ceea ce le oferă Dumnezeu în prezent.

Cu siguranţă la fel gândesc şi ceilalţi despre noi. Se aşteaptă să fim bucuroşi, mulţumiţi şi recunoscători pentru ceea ce avem, pentru ceea ce suntem. Ar trebui, aşadar, să învăţăm cum şi când să conjugăm acest verb la persoana I singular, mai cu seamă forma negativă!

Doamne, ajută-mă să nu retrăiesc momente din trecutul meu care mă întristează şi mă ţin departe de Tine, dar ajută-mă să nu uit niciodată că mi-ai fost alături în fiecare clipă şi să nu uit lecţiile de viaţă primite… pentru a trăi mai frumos!

O cină romantică

Am dat peste “o filă de jurnal” de acum vreo câţiva ani şi mi-am zis să o împărtăşesc cu voi…

Nu-i aşa că şi ţie îţi este foame? Şi mie! Dar… sunt prea grăbită ca să mai ajung până acasă şi chiar dacă aş ajunge, e prea scurt timpul să mai gătesc ceva de-ale gurii. Aşa că opresc la „restaurantul” („Fabrica de sandvişuri”) din colţ şi comand o shaorma cu multă maioneză, o cola dietetică şi o cafea. Calculez. Exact 15 lei şi 15 minute ca să savurez cele comandate. Nu ştiu dacă sandvişul tău e la fel de delicios ca al meu, dar cu siguranţă nu mai avem suficient timp pentru cele trei feluri de mâncare pe care le gătea mama şi din care ne înfruptam toţi, dar cred că ne-am obişnuit deja cu „gustul fără gust” al minunatelor sortimente de mâncăruri fast-food. De la o vreme până şi mâncatul a devenit o chestiune mecanică. Nu mai simţim nimic decât senzaţia că ori am mâncat prea repede, ori era prea fierbinte, ori nu ştim când s-a golit farfuria. Cert e că acum degetele nu mai sunt o ţintă (adică nu ne mai lingem pe degete) şi singura problemă care ne mai rămâne este un stomac schingiuit. Dar, dacă asta ar fi chiar singura noastră problemă, ar fi ceva. Însă, din păcate, exact la fel stăm şi la capitolul relaţie cu Dumnezeu.

La întâlnirile noastre cu El vrem să credem că suntem la o cină romantică, pentru că El este Preaiubitul nostru… Însă lucrurile nu stau chiar aşa. Nici nu apucăm bine să ne punem pe genunchi că deja o zbughim spre uşă, că doar treburile sunt aşa de multe şi atâtea sunt de făcut (poate chiar pentru Dumnezeu). Dumnezeu, credem, ar putea să mai aştepte vorbele noastre. Dar El, niciodată n-o să ne ofere o hrană preparată „în cuptorul cu microunde”. Nu. El ne-a (pre)gătit cu mult înainte să ne naştem o masă îmbelşugată din care să ne hrănim sufletele în fiecare zi. Şi ceea ce ar trebui să ne uimească e prospeţimea hranei pregătită special pentru noi: prospeţimea Cuvântului Său, Scripturile. Nu, Cuvântul lui Dumnezeu nu este un sandviş pe care să-l înghiţi din două-trei guri sau chiar pe nemestecate. Scriptura e masa care se doreşte a se mânca în tihnă, pe îndelete… Poţi să mănânci pe săturate, în fiecare zi şi, de fiecare dată, vei observa că gustul ei este tot mai bun.

Dar noi? Noi alegem mereu să molfăim roşcovele lumii pe care le vedem chiar gustoase, în loc să ne hrănim din bunătăţile pregătite pentru noi de Însuşi Dumnezeu. Ne mulţumim doar cu firimiturile. Cam atât suntem în stare să ne dorim. Cine să ne mai înţeleagă? Suntem cu “burţile sufletelor”… aşa de goale, în timp ce Dumnezeu ne aşteaptă la o masă atât de îmbelşugată. Cuvintele lui vor fi mereu aşa de gustoase, lapte şi miere, mană cerească… tot ce avem nevoie pentru un suflet energic, pentru vitalitate… dar noi? Niste închirciţi, suntem nişte subnutriţi din cauza noastră… din păcate. Oare când ne-om trezi? Iarta-ne, Doamne! Şi mai păstrează-ne un loc la masa Ta! Azi venim şi noi la masă!

Haideţi la masă, dragii mei, la masa regală!

John Bevere – Why You Were Created for the Extraordinary

Godliness – Jerry Bridges

Întreabă-te astăzi…

Întreabă-te astăzi ce fel de influenţă exerciţi. Îi influenţezi pe cei din jurul tău în bine sau în rău? Ce văd la/în noi oamenii, chiar şi atunci când noi n-am vrea să vadă nimic? Oamenii sunt cu ochii pe noi şi, nici măcar o carapace nu ne poate ţine departe de ei!

„Sociologii afirmă că, în timpul vieţii sale, până şi cel mai introvertit individ influenţează aproximativ zece mii de oameni!” (Dezvoltă liderul din tine, John Maxwell)

Asta ar trebui să ne dea de gândit! Vrem sau nu, influenţăm oricum! Mai are rost să spun că suntem responsabili de modul în care influenţăm?

Aşa că, oricât am vrea să spunem că trăim doar pentru noi, inevitabil şi în mod natural avem influenţă în viaţa celor din jur (directă sau indirectă)! O autoevaluare ar fi benefică într-un astfel de punct de cotitură al vieţii!

John Maxwell, The Laws of Respect