Saptămâna Mare, Săptămâna lucrurilor Mici

Ce facem în săptămâna mare? Care sunt gândurile care ne sunt ascunse în minte? Care sunt lucrurile care ne preocupă? N-aş vrea să cred că e vorba doar de curăţenie sau detalii legate de cumpărături, meniuri şi musafiri.

În săptămâna mare, când suferinţele lui Hristos sunt în centrul atenţiei noastre, un lucru bun pe care ar trebui să-l facem este să privim la lucrurile mici, la amănuntelevieţii noastre.

Suntem noi credincioşi în acele lucruri mărunte? Este Dumnezeu implicat în detaliile vieţii noastre? L-am lăsat să facă acest lucru? Sau am îndrăznit să credem că măcar în această privinţă ştim ce-avem de făcut?!

Dacă am fost gata să renunţăm la lucrurile măreţe care ţin de viaţa noastră, provocarea de astăzi este să renunţăm la lucrurile mărunte şi să declarăm acum, în săptămâna mare, că Dumnezeu este stăpân şi peste lucrurile mici, mărunte… din viaţa noastră.

E timpul să dărâmăm gardurile pe care le-am construit în jurul fiinţei noastre şi să-L lăsăm pe Hristos să aibă drum liber, deschis spre adâncurile inimii şi minţii noastre.

E timpul să-I lăsăm controlul şi asupra lucrurilor celor mai mărunte din viaţa noastră. El este cel care ţine în mâini frâiele vieţii. Şi dacă îl vom lăsa să facă acest lucru 100%, ne va binecuvânta peste măsură.

Săptămâna mare este, aşadar, săptămâna lucrurilor mici… la care trebuie să fim gata să renunţăm de dragul Mântuitorului nostru!

De obicei ne gândim la lucruri măreţe, la lucruri extraordinare pe care am vrea să le facem de-a lungul vieţii, însă nu trebuie să uităm niciodată faptul că testul credincioşiei se dă la capitolul lucruri mici, mărunte… chiar şi acum, în săptămâna mare.

Aşadar nu fapte măreţe, nu dărnicie din milă, nu fapte condiţionate de o perioadă în care devenim brusc mai sensibili sau în care suntem manipulaţi să dăruim, ci o atenţie sporită la lucrurile mărunte, la detaliile vieţii. Credincioşie în lucrurile mici, mărunte, chiar şi acum, în Săptămâna Mare!

Pasionat de sfinţenie

După intrarea în Ierusalim, următorul episod creionat de Evanghelii este cel în care Isus intră în Templu. Face acest lucru pentru a doua oară, însă cu acelaşi scop: curăţirea lui. Răstoarnă mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi, plin de mânie, strigă: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune”. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari. Se pare că primul dar şi ultimul mare act public al lucrării lui Isus, pe pământ, a fost această curăţire a Templului. Acestea sunt singurele momente în care Hristos este în postura unei persoane pline de mânie. Motivul? Pasiunea Lui pentru sfinţenie!

Dubla curăţire a Templului în cei 3 ani de lucrare subliniază dorinţa lui Isus ca sfinţenia să fie primordială în viaţa creştinilor. El avea să moară pentru oameni, pentru Biserică… De ce? Ca s-o sfinţească!

Templul ar fi trebuit să fie o casă de rugăciune şi nu o peşteră pentru tâlhari. Dar oamenii nu înţeleseseră şi gândurile lor nu erau îndreptate spre Dumnezeu şi spre închinare, ci spre câştig. La prima vedere, s-ar putea spune despre cuvintele lui Hristos, cum că Templul a devenit o peşteră de tâlhari, că sunt doar cuvinte spuse la mânie şi că a fost prea dur în acel moment. Însă, de fapt, acesta era un principiu pentru El. Sfinţenia era sfinţenie pentru Isus şi dorinţa Lui cea mai aprinsă era ca oamenii să înţeleagă acest principiu al sfinţeniei.

El era pasionat de sfinţenie şi a fost gata să plătească preţul sfinţirii, al curăţirii. Întrebarea care se pune este cine suntem noi. Ne numărăm printre cei care mergeau în templu ca să se roage sau suntem tâlharii care făceau din Casa lui Dumnezeu o peşteră în care interesul propriu domina viaţa?

Cu siguranţă prezenţa lui Hristos a fost inconfortabilă pentru preoţii şi cărturarii din acea vreme şi prima lor dorinţă era să-l omoare pe Isus, însă nu ştiau cum să facă acest lucru şi erau timoraţi de faptul că NORODUL ÎI SORBEA VORBELE DE PE BUZE. Cu siguranţă şi acum sunt mulţi cei care nu-L doresc pe Hristos, dar şi mulţi cei care îi sorb cuvintele de pe paginile Scripturii. Noi printre care dintre ei ne numărăm? Cum arată templul inimii noastre? Ni l-am lăsat curăţit sau continuăm să trăim ca nişte tâlhari? Dorinţa lui Hristos este sfinţirea noastră… Haideţi să-L lăsăm să înceapă procesul curăţirii minţii şi inimii noastre şi, deopotrivă, să-L lăsăm să ne înveţe cum să trăim cu cerul în suflet, pasionaţi de sfinţenie!

The Letter

John Bevere – Why You Were Created for the Extraordinary

Godliness – Jerry Bridges

Trăind… de dragul diavolului

Atunci când ascultăm întocmai sau facem ceva după placul cuiva de bunăvoie, cu siguranţă acea persoană ne este cel puţin dragă. Şi, evident, facem cu drag lucruri pentru cei dragi, nu-i aşa? Dar întrebarea care se pune este „de dragul cui”? Ne place să credem că îi iubim pe oameni, că ei înseamnă pentru noi mai mult decât noi înşine. Dar nu cumva de multe ori ne găsim în postura de a face lucruri tocmai de dragul nostru? Nu cumva totul se învârte în jurul nostru, iar noi suntem centrul universului?

Nu cumva tot ce facem, toate deciziile pe care le luăm sunt în funcţie de ceea ce credem despre noi, în funcţie de cum ne-ar influenţa pe noi, în funcţie de consecinţele care ne-ar afecta? Da, de noi este vorba de cele mai multe ori. De multe ori tocmai de dragul nostru am da să-i ajutăm pe alţii şi nu doar pentru că ei ar avea nevoie de noi, ci pentru că ne place să ni se admire bunătatea, dărnicia. De multe ori ne putem trezi rugându-ne pentru alţii şi nu pentru că ne pasă cu adevărat de ei, ci pentru că ne place să fim aplaudaţi, aclamaţi… Totul de dragul nostru… Însă dacă ar fi doar atât… Dar ne putem trezi că trăim de dragul celui de care ascultăm, de ale cărui şoapte ţinem cont mai mult decât orice… Aş vrea să pot spune că e vorba de Dumnezeu… însă, din păcate, este vorba de diavol… da, de dragul lui… e posibil să acţionăm într-un anume fel. Ştiu că sună înfiorător, poate dureros, poate chiar nebunesc… dar, din păcate, de multe ori chiar aşa stau lucrurile. Ne e drag să facem multe din lucrurile recomandate de diavol, ne e drag să rămânem într-o stare de păcat în care să ne bălăcim chiar… Ne e drag să-i ascultăm vocea, şoaptele… Deşi parcă e greu de crezut, greu de înţeles, totuşi exact aşa facem. Şi, mai mult, diavolul însuşi ne e drag. Da, poate că v-aţi revolta şi aţi spune că nu e adevărat. Dar dacă minţim cum putem spune că nu ne e drag şi tatăl minciunii, dacă vorbim fără rost, dacă nu ne pasă de Dumnezeu? De dragul cui trăim dacă nu de dragul satanei? E dureros să auzi, să ştii asta, dar şi dureros de adevărat! Aşa că azi… recunosc. Nu vreau să mă mai ascund. Am trăit de dragul lui, al diavolului… Şi cât m-am bucurat de amăgirile lui; câte iluzii mi-a oferit, câte speranţe deşarte şi cât de mare a fost depărtarea de El, de Dumnezeul meu.